Devotional pentru femei 2009

Joi 19 martie 2009 - Salvată pentru a sluji

Îngerul
Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă
din primejdie. (Psalmi 34,7)


Împreună
cu soţul meu am decis să sărbătorim aniversarea a patruzeci de
ani de la nunta noastră, mergând la pensiunea din Cohutta Springs,
Georgia. Am fost încântată, pentru că era prima dată când
mergeam acolo şi ne era atât de dor de astfel de ocazii, mai ales
după ce petrecuserăm ultimii şase ani în Kenya.

Era
o zi frumoasă de primăvară şi mulţi din grupul nostru, inclusiv
fiul nostru mai mic împreună cu soţia lui, au decis să meargă la
canotaj. Eu am rămas şi-1 admiram pe fiul lor de un an care le
dădea mâncare gâştelor de pe malul lacului.

Când
s-au întors, fiul meu m-a rugat să mergem să dăm o tură cu
barca. Împreună cu el şi cu prietenul lui cel mai bun, am urcat în
barca de canotaj. M-am aşezat în mijlocul bărcii, între cei doi,
cu vâslele în mâini. Deoarece m-am simţit neconfortabil, m-am
prins de margini foarte puternic. Deodată, pe neaşteptate, barca
s-a răsturnat şi noi am ajuns sub barcă. M-am luptat să ies la
suprafaţă. Am fost imediat prinsă de unul dintre băieţi. Fiecare
dintre noi era îmbrăcat cu vestă de salvare şi am reuşit să ies
deasupra şi să înot, dar am intrat în panică. În acest timp,
fiul meu mă ţinea, dar am ignorat toate indicaţiile lui de a
pluti, de a înota sau de a mă relaxa. M-am agăţat de el, în timp
ce el făcea eforturi disperate să ieşim la suprafaţă. El obosea
din ce în ce mai mult şi eram tot mai îngroziţi.

Privind
spre mal, am observat că se apropia o barcă. Am auzit vocea unei
femei: „Fii calmă, vin să te iau." Acelea au fost cele mai
liniştitoare cuvinte auzite vreodată. Femeia a vâslit spre noi,
ne-a spus cu calm să ne ţinem de marginea bărcii şi a vâslit
spre un loc sigur.

I-am
mulţumit lui Dumnezeu pentru că ne-a salvat. Femeia aceea nu făcea
parte din grupul nostru. Ne-a spus că stătea pe mal şi citea o
carte, că a privit în depărtare şi-a dat seama că eram în necaz
şi a venit spre noi cu o barcă pe care o găsise liberă.
Incidentul s-a produs înainte să trecem de curba râului, astfel
încât puteam să fim văzuţi încă de cei de pe mal. Sunt
convinsă că femeia a fost un înger trimis de Dumnezeu ca să ne
salveze din acel mormânt de apă. Dumnezeu ne-a salvat ca să-I
slujim şi doreşte să ne folosească pentru gloria Sa. În fiecare
zi îl rog să-mi arate unde trebuie să-L slujesc. Voi lăuda Numele
Lui întotdeauna. Faci şi tu acelaşi lucru?

Vineri 20 martie 2009 - Cine veghează?

Ochii
Domnului sunt peste cei fără prihană, şi urechile Lui iau aminte
la strigătele lor. (Psalmi 34,15)

Când
am crescut mai mari, părinţii noştri nu ratau niciodată ocazia să
ne dea sfatul lor preferat, fără a conta dacă se adresau fratelui
meu, surorii mele sau mie: „Copii, să vă purtaţi cel mai frumos,
pentru că niciodată nu ştiţi cine vă urmăreşte."

„Cine
ne urmăreşte sau cine veghează asupra noastră?" este o
întrebare legitimă, întrucât este un lucru obişnuit ca oamenii
să se urmărească unii pe alţii atunci când sunt la locul de
muncă, la magazin după cumpărături, la biserică, la şcoală sau
acasă. Unul dintre sloganele cele mai afişate este: „Uită-te în
jurul tău!"

Într-o
dimineaţă eram urmărită de soţul meu în timp ce mă luptam cu
aspiratorul ca să scot sacul cu praf. A venit lângă mine şi m-a
întrebat ce fac. După ce m-a urmărit un timp, a decis că e timpul
să se implice şi să-mi ofere o mână de ajutor.

În
timpul anilor mei de muncă, o colegă avea acelaşi program ca al
meu pentru aceleaşi sarcini de serviciu. Într-o zi, a venit în
zona în care munceam şi m-a surprins când m-a întrebat câte
articole aveam. Înainte să-i dau un răspuns, mi-a zâmbit şi mi-a
spus că mă priveşte de fiecare dată în timp ce muncesc.

Îmi
amintesc că o prietenă îmi povestea o experienţă pe care o
avusese într-o seară, după ce îşi făcuse cumpărăturile. În
timp ce împingea căruciorul prin parcare spre maşină, a auzit
deodată pe cineva, spunând: „Dă-mi geanta!" În faţa ei
stătea un tânăr cu o armă în mână. Ea a ţipat la el: „Dă-te
la o parte!" Apoi, imediat, el s-a întors şi a fugit.

Lucram
împreună cu prietena mea la grădiniţa de copii din cadrul
bisericii noastre, aşa că, vorbind despre această experienţă,
ne-am amintit unul dintre cântecele noastre preferate, pe care-1
cântam împreună cu copiii: „Îngerii veghează asupra mea. Sunt
bucuros. Sunt bucuros. Îngerii veghează asupra mea, mulţumesc lui
Dumnezeu pentru strălucirea lor."

Fără
nicio îndoială şi eu, şi prietena mea ştiam că cineva a vegheat
asupra ei şi îi mulţumim lui Isus pentru că a trimis îngerii
Săi.

Încă
o dată ne-am convins că avem motive să credem în El, şi că
putem avea încredere în promisiunea din Psalmi 91,11: „Căci El
va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale".

Sâmbătă 21 martie 2009 - O vedere clară

Acum
vedem ca într-o
oglinda, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă.
Acum, cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum am
fost şi eu cunoscut pe deplin. (1 Corinteni 13,12)

De-a
lungul anilor, vederea mea a slăbit treptat. Un medic bun mi-a spus
că vederea s-a înceţoşat din cauza cataractei. Când a
identificat acest lucru, era exact momentul potrivit pentru operaţie
şi procedura chirurgicală s-a desfăşurat fără vreo complicaţie.
După aproximativ o jumătate de oră, anestezia dispăruse, iar eu
eram liberă să merg acasă. Cinci ore mai târziu am realizat că
pot să văd, chiar dacă totul era neclar şi nu reuşeam să-mi
focalizez privirea prea bine. Nu aveam niciun fir, aşa că nu
simţeam durere sau iritare.

Pe
parcursul zilei, lucrurile din jur au devenit mult mai clare.
Răbdarea părea că este numele jocului, dar eram răsplătită
întrucât câmpul meu de vedere se îmbunătăţea. Cu alte lentile
la ochelari, puteam să văd chiar şi mai bine. Eu preţuiesc
vederea.

Cunoscând
anumite persoane, uneori viziunea noastră despre ele este slabă. De
cele mai multe ori, vedem comportamentul lor, privim la frumuseţea
exterioară a acestor persoane sau la lipsa frumuseţii lor. Fără
să ne luăm timp ca să-i cunoaştem cu adevărat pe aceşti oameni,
noi îi judecăm greşit şi le atribuim trăsături de caracter
nedorite. Îi privim prin ochii afectaţi de cataractă. Dacă am
încerca cu adevărat să-i înţelegem, am descoperi calităţile pe
care le posedă fiecare dintre ei. Am putea chiar să avem o nouă
viziune despre oameni şi să găsim perle preţioase printre ei.

De
obicei, ne lăsăm influenţaţi de viziunea noastră vagă şi nu
îngăduim timpului şi împrejurărilor să contribuie la
transformarea fiecăruia. Cât de des ne judecăm greşit unul pe
celălalt! Niciodată nu încercăm să vedem cum stau lucrurile cu
adevărat. Într-un anumit sens, ne mişcăm într-un cerc, şi
fiecare dintre noi este afectat de cataractă. Nu suntem în stare să
ne detaşăm de prejudecăţile noastre, ca să-i vedem pe alţii
într-o lumină pozitivă.

Familiile
noastre şi prietenii sunt cei mai importanţi oameni de pe acest
pământ pentru noi, şi ar trebui să facem toate eforturile ca să
înţelegem cine sunt ei şi de ce procedează într-un anumit fel.
Dragostea care însoţeşte vederea clară va fi întotdeauna
iertătoare, şi nu va îngădui să intervină ceva care să
distrugă relaţiile noastre preţioase.
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Luni 23 martie 2009 - Greşeli şterse

Eu,
Eu îţi şterg fărădelegile pentru Mine şi nu-Mi voi mai aduce
aminte de păcatele tale. (Isaia 43,25)

Când
eram studentă la Colegiul de arte din Winneba, am lucrat ca
instructor pentru copii. Odată le-am povestit despre orient,
folosind şi imagini cu Isus pe cruce. Timpul nu ne-a permis să
vorbim şi despre învierea Lui.

A
doua zi, l-am întâlnit pe lector, care m-a acuzat că l-am indus în
eroare pe fiul său. Atsu a mers acasă şi s-a urcat pe mese şi pe
scaune ca să dea jos toate imaginile cu Isus din camera de zi. Când
1-a întrebat de ce, băiatul a răspuns: „Învăţătoarea mea
mi-a spus că Isus este mort. Dacă este mort, înseamnă că nu mai
poate să ne poarte de grijă."

Am
fost foarte afectată, dar mi-am cerut scuze şi am plecat fără să
ofer vreo explicaţie, din moment ce nu ştiam ce să spun. Am plecat
în camera mea şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte şi să mă
îndrume să anulez greşeala pe care am provocat-o faţă de acei
copii nevinovaţi.

Uneori,
în viaţă, din lipsă de timp sau prin atitudini descurajatoare,
inducem în eroare sau îi respingem pe cei din jurul nostru. Ca
urmare, unele persoane pot să-şi piardă credinţa. Dar oare
realizăm acest lucru?
Dacă da, încercăm să-i recâştigăm manifestând părere de rău
şi schimbându-ne atitudinea?

Când
m-am reîntâlnit cu copiii, eram bine pregătită, şi Dumnezeu m-a
ajutat să-mi continui relatarea cu ajutorul imaginilor. Le-am
explicat că Isus n-a rămas în mormânt, că a înviat şi s-a
arătat ucenicilor Săi. Le-am povestit cum Toma vroia să-L vadă şi
să pipăie rănile din mâinile Sale. Atsu asculta în linişte, cu
un zâmbet plăcut.

La
absolvire, lectorul mi-a strâns mâna şi mi-a spus: „Felicitări,
Mabel, ai reuşit să răstorni situaţia. Atsu a aşezat toate
imaginile la loc şi a spus: 'Isus
a înviat şi va fi cu noi totdeauna'."

Îţi
mulţumesc, Doamne, pentru moartea ta care mi-a şters păcatele. Te
rog să mă faci o făptură nouă, astfel încât viaţa şi
cuvintele mele să-i conducă pe alţii la crucea Ta de pe Calvar. Şi
chiar dacă greşesc, ajută-mă să-mi dau seama de acest lucru şi
să mă corectez.

Marţi 24 martie 2009 - În cer nu vor fi bisericuţe

Când
a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau
necăjite şi risipite, ca
nişte oi care n-au păstor. (Matei 9,36)

Când
eram studentă în primul an de colegiu, cu mai mulţi ani în urmă,
am descoperit un grup de fete care veneau de la un liceu de oraş.
Ele priveau de sus grupul nostru mic de fete venite dintr-un liceu de
la ţară. Se amuzau de modul în care ne purtam şi ne îmbrăcam,
iar noi ne simţeam neiubite şi ignorate. Admiram popularitatea
acestor fete cu uimire, şi ne doream să fim la fel de admirate cum
erau ele. Dar până când am terminat studiile în această
instituţie, ne-am împrietenit cu colegi deosebiţi, prietenoşi şi
credincioşi, care asemenea nouă au devenit mai târziu lucrători
ai bisericii în diferite locuri.

Mă
tem ca nu cumva unele dintre acele fete să fi păstrat gaşca de pe
vremuri! Dicţionarul meu explică termenul gaşcă în felul
următor: „un grup de oameni restrâns, care au atitudine
exclusivistă". Dar cred că este mai mult decât atât şi că
dicţionarul ar trebui să adauge şi alte explicaţii.

Citeam
cartea lui Bruce Marchiano. În timp ce citeam, reflectam la viaţa
lui Hristos. Bruce ne reaminteşte că Isus îi trata pe oameni cu
compasiune, indiferent care era trecutul lor. Bruce a fost invitat să
joace rolul lui Isus cu ceva timp în urmă în filmul „Matei".
El mărturisea cât de mult s-a schimbat în timp ce interpreta acest
rol - caracterul său, cuvintele sale, compasiunea sa pentru toţi
oamenii.

Povestind
o scenă pe care a jucat-o, Bruce scria că Isus a văzut „mulţimi
de oameni care îşi trăiesc viaţa departe de El. Oamenii trăiesc
departe de dragostea şi de protecţia Sa, străini de bunătatea
Lui, de îmbrăţişarea Lui, de planurile, scopurile şi speranţele
Lui pentru ei." (p. 116) Această tristă constatare 1-a făcut pe
actor să plângă atunci când îl interpreta pe Isus.

Sunt
sigură că în cer nu vor fi grupuri exclusiviste. Îmi doresc să
vină cât mai curând timpul acela.

Doamne,
îţi mulţumesc pentru compasiunea pe care o manifeşti faţă de
toţi oamenii. Ajută-mă să privesc astăzi oamenii prin ochii Tăi
şi să-i iubesc aşa cum îi iubeşti Tu.

De
meditat: Citeşte Matei 22,16 şi gândeşte-te la modul în care îi
trata pe oameni. Ce i-a făcut să spună asta? Oare ar putea să
spună acelaşi lucru şi despre noi?

Miercuri 25 martie 2009 - Vocea antrenorului

Oile
Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după
Mine. (Ioan 10,27)

Am
trei nepoţi care au practicat luptele greco-romane când
erau la şcoala generală şi chiar mai târziu, în
anii de liceu. Ei au început luptele cu tatăl lor încă
de când au început să meargă. După ani de
zile de practică, ei au ajuns foarte buni în acest
domeniu.

Se
consideră a fi o onoare deosebită, dacă un luptător
ajunge într-o competiţie de seniori la nivel de stat.
Nepoţii mei au ajuns în cadrul acestor competiţii,
având vârsta de juniori, şi fiecare dintre ei are
numele scris pe panoul de onoare, unde sunt înregistrate
persoanele care au obţinut anumite performanţe pentru
şcoală. Un ziar naţional le-a dedicat o pagină
întreagă.

Deşi
este un sport dur, m-am dus în tribune ca să-i susţin
pe nepoţii mei. În timpul unui meci palpitant, toată
mulţimea striga în urale numele lor. Băieţii au
învins în acele confruntări. După meci, i-am
întrebat pe fiecare dintre ei dacă au auzit încurajările
noastre din tribune. Toţi trei au spus că n-au auzit nimic.
Singurul lucru pe care îl auzeau era vocea antrenorului lor. Ei
îl auzeau şi în timpul antrenamentului. Erau
obişnuiţi cu vocea lui. Aveau încredere în
sfatul lui şi se concentrau asupra lui, fără a mai
auzi pe nimeni altcineva.

Ce
lecţie am putea învăţa din această
situaţie! Noi toţi suntem în „joc", în
„conflictul" numit Marea Luptă - confruntarea dintre
bine şi rău, între Hristos şi Satana. Toţi
avem „meciuri" în fiecare zi. Avem şi un
Antrenor, pe cel mai bun. Numele lui este Isus Hristos. Dacă am
respecta instrucţiunile Lui, n-am pierde niciun meci. El ne
oferă sfaturi în Biblie; ne promite că va sta lângă
noi şi ne va spune ce să facem pentru a ieşi
învingători. El ne spune că poporul Lui Îi aude
vocea (Deuteronom 5,32; Iosua 1,7; Isaia 30,21).

Vrem
şi noi să practicăm în fiecare zi ascultarea
sfaturilor Sale, citind Biblia? Auzim noi imediat ceea ce ne spune,
şi practicăm ceea ce am auzit ca să ieşim
biruitori din confruntările directe şi dure? Vom avea şi
noi numele scrise în cartea vieţii? Dumnezeu să ne
ajute!

Joi 26 martie 2009 - Grija iubitoare a lui Dumnezeu

Nu
se vând oare două vrăbii la un ban? - Totuşi,
niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia
Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi
perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să
nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe
vrăbii. (Matei 10,29-31)

A
fost o zi excelentă! Mica pitulice, pe care o numisem Carolina,
şi-a construit cuibul unde 1-a avut şi anul trecut. (Sau
îmi imaginam eu că este aceeaşi pasărea)
Urmăream cum se aşeza pe ouă în fiecare zi,
rareori îndepărtându-se de cuib. într-o zi, am
zărit două ciocuri mici. Pitulicea mamă era
sârguincioasă, făcând călătorii
dus-întors şi aducând hrană în cioc. Cum
oare îşi putea da seama pe care dintre pui 1-a hrănit
ultima dată?

Îmi
amintesc momentul naşterii surorilor mele gemene. Eu eram cea
mai mare dintre cele şase surori. După ce au venit pe lume
gemenele, mama era uneori atât de obosită, încât
putea să dea, accidental, două sticle de lapte uneia dintre
ele şi celeilalte niciuna.

Într-o
dimineaţă, petrecusem mai mult timp, urmărind prin
fereastră spaţiul de locuit al familiei de păsări.
Când ne-am adunat la cercul de rugăciune al femeilor,
le-am povestit ce se întâmplă cu ea. Apoi, după
ce a plecat toată lumea, m-am aşezat în linişte
şi am început să urmăresc în continuare.
Spre uimirea mea totală, nu doar două, ci patru păsărele
au zburat din cuib şi s-au aşezat pe pământ. „O,
nu, nu staţi acolo!" le-am avertizat. „O să vă
mănânce pisica!" Dar în timp ce le urmăream,
au zburat mai aproape de cuib, iar mama lor s-a întors şi
a dat mâncare fiecăreia. După ce l-am chemat pe soţul
meu să urmărească această scenă, am început
să cânt încet: „Privirea Sa este spre păsări,
şi ştiu că El veghează asupra mea."

În
dimineaţa următoare, în timp ce povesteam unei
prietene istoria familiei de păsări, ea mi-a povestit
propria istorie. Ea şi soţul ei au o remorcă. Într-o
zi, când s-au hotărât să plece într-o
călătorie, au descoperit că o pasăre îşi
zidise cuibul în spaţiul dintre roată şi corpul
remorcii. Au decis să nu renunţe la călătorie,
dar să nu deranjeze cuibul. Când s-au întors, au
găsit cuibul intact.

Într-o
altă ocazie, ei au luat remorca pentru o călătorie mai
lungă. Păsările mici au rămas în cuibul
lor, aşa că prietena mea şi soţul ei au căutat
viermi şi le-au hrănit. Când s-au întors acasă,
pasărea mamă şi-a preluat responsabilitatea de a le
hrăni.

Cred
că toate acestea dovedesc grija iubitoare a lui Dumnezeu pentru
creaturile Sale. Putem să ne simţim în siguranţă
în prezenţa Sa. Să-i fim recunoscătoare pentru
aceasta.

Ciclonul - vineri 27 mar. 2009

Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul
lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. (Psalmi 46,7)

Pe
data de 26 martie 2004, împreună cu soţul meu şi
alte trei persoane am plecat într-un oraş vecin ca să
susţinem un curs de pregătire. Înainte să
plecăm, L-am rugat pe Dumnezeu să ne conducă în
siguranţă în călătoria noastră, şi
să aibă grijă de restul familiei care va rămâne
acasă. Am lăsat-o pe fiica mea în vârstă
de cinci ani cu sora mea şi am plecat.

A
doua zi, sora mea m-a sunat la telefon şi mi-a spus că este
îngrijorată din cauza ştirilor de la televizor care
au anunţat formarea unui ciclon pe mare. Vânturi puternice
urmau să se deplaseze cu peste 300 km/oră spre zona în
care locuia familia noastră. La început a fost greu să
credem această ştire, pentru că probabilitatea ca un
ciclon să se formeze în regiunea de sud a Braziliei era
aproape necunoscută. Sora mea începuse să plângă.
Seriozitatea problemei devenea evidentă. Am încercat s-o
liniştesc, dar după ce am încheiat discuţia la
telefon, m-a cuprins teama. Am îngenuncheat şi m-am rugat
lui Dumnezeu ca El să-şi întindă braţul
atotputernic peste toţi cei care sunt în pericol.

În
seara aceea, am sunat din nou şi totul era în linişte.
Duminică am încercat să sun de câteva ori
acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni. M-am gândit că
poate s-a întâmplat ceva cu telefonul meu mobil. După
amiază am început călătoria noastră spre
casă.

În
timp ce călătoream, am văzut copaci scoşi din
rădăcină, stâlpi de electricitate prăbuşiţi,
staţii de alimentare cu benzină distruse, case fără
acoperiş. O senzaţie totală de teroare ne-a cuprins în
timp ce priveam aceste distrugeri!

Informaţia
fusese adevărată. Ciclonul trecuse cu adevărat peste
acea regiune, dar nu avusese forţa pe care o avea pe mare.
Dumnezeu şi-a întins mâna şi a liniştit
furia vânturilor. Dacă vânturile de pe mare ar fi
ajuns pe uscat, nimic n-ar fi supravieţuit.

Sunt
foarte fericită că Dumnezeu mi-a păzit fiica, sora,
prietenii, vecinii şi casa. În orice timp şi în
orice situaţie trebuie să-L căutăm pe Domnul,
pentru că El este şi va fi mereu marele Dumnezeu care
păzeşte şi protejează cetatea noastră.

Sâmbătă 28 martie 2009 - Umbre

Să
ţinem fără şovăire la mărturisirea
nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut
făgăduinţa.(Evrei 10,23)

Era
dimineaţa devreme când am plecat spre Battle Creek. Am
mers pe alte drumuri ca să evităm cele mai circulate zone,
şi am ajuns pe un drum de ţară, în apropiere de
localitatea Mason, statul Michigan. Căderea frunzelor din copaci
ne însoţise de-a lungul drumului şi se întrezărea
culoarea gri a copacilor de ambele părţi ale drumului.
Scena influenţa dispoziţia noastră. Împreună
cu soţul meu auzisem verdictul medicului, care arunca o umbră
pentru tot restul vieţii noastre.

Bill
avea să trăiască mai puţin de cinci ani - avea
boala Hodgkin. După o intervenţie chirurgicală de
cinci ore şi jumătate, s-a confirmat faptul acesta.
Doctorul 1-a sfătuit să-şi pună în ordine
toate afacerile. Avea doar treizeci şi şapte de ani, abia
începuse propria lui afacere, visul lui pentru viitor. Eram
tăcuţi în timp ce călătoream în acea
dimineaţă, luptând cu gândurile noastre,
încercând să pătrundem adâncimea
cuvintelor spuse de doctor. Boala Hodgkin este fatală şi nu
se putea face nimic, cu excepţia rugăciunii pentru
vindecare. Fiind întristaţi şi de picăturile de
ploaie în acea dimineaţă, am trecut pe lângă
o pată strălucitoare - o şcoală de ţară
vopsită în roz, înconjurată de un gard alb şi
cu o cutie poştală pe care scria: „Şcoala Roz.".
Cine a îndrăznit să vopsească şcoala cu o
astfel de culoare? Probabil că a fost cineva care adoră
copiii, cu o inimă plină cu dragoste. Copiii sunt atât
de impresionabili. Un astfel de profesor nu ar avea dificultăţi
în a inspira iubire în inimile micuţilor adunaţi
în jurul lui. Şcoala în roz era simbolul iubirii,
inspiraţiei şi promisiunii.

Acest
lucru ne-a ajutat involuntar pe Bill şi pe mine să
înfruntăm viitorul când totul părea pierdut,
fără sens şi dificil de stăpânit. Probabil
că aceasta a fost limita evenimentelor care au condus spre
momentul „şcoala roz". Probabil a fost o licărire
a singurei culori strălucitoare de pe drumul de ţară,
care a schimbat direcţia gândirii noastre. Acum puteam să
înfruntăm orice urma să întâmpinăm
de-a lungul drumului.

Dumnezeu
nu promite întotdeauna un viitor strălucit. Vom întâlni
vârfuri sau văi de-a lungul vieţii noastre. Dar El
promite prezenţa Lui permanentă atunci când trecem
prin umbre sau dureri. Prezenţa Lui poate fi manifestată
chiar şi printr-o şcoală roz.

Duminică 29 martie 2009 - Veveriţele nehotărâte

Urechile
tale vor auzi după tine glasul care va zice: 'Iată
drumul, mergeţi pe el!'" (Isaia 30,21)

Locuind
în zona în curs de dezvoltare a Floridei, putem privi
îndeaproape la viaţa din sălbăticie şi
putem învăţa cum se comportă animalele. Putem
vedea chiar şi reptile care traversează strada în
miezul zilei.

Dar
cel mai mult mă fascinează veveriţele şi
ţestoasele. Ţestoasa se opreşte chiar în drum
când simte mişcare, iar veveriţa aleargă înainte
şi înapoi până când ori este ucisă
de un automobil pe neaşteptate ori va scăpa fugind.

Îmi
amintesc prima întâlnire cu o veveriţă. În
vremea aceea nu cunoşteam comportamentul lor specific. Într-o
dimineaţă devreme, eram pe drumul spre serviciu când,
deodată, o veveriţă a alergat în stradă; am
încetinit, astfel încât să poată
traversa, dar ea s-a întors în direcţia din care
venise. Apoi, brusc s-a aruncat înapoi în stradă şi
dezastrul s-a întâmplat. Acum, ştiind cum
reacţionează, mă asigur că ele sunt în
afara drumului înainte de a mări viteza.

Recent
am observat un comportament care este în totalitate în
afara caracteristicilor specifice veveriţelor. Călătoream
pe o parte a drumului, când am observat o veveriţă la
marginea drumului. Eram sigură că se va repezi să
traverseze şoseaua şi înapoi. Spre surprinderea mea,
s-a aşezat pe burtă şi s-a târât de-a
lungul şoselei. Şoferul de pe partea cealaltă a
drumului a oprit pentru a o lăsa să treacă. O altă
surpriză ne-a fost rezervată: când a ajuns pe partea
cealaltă, s-a ridicat în patru picioare şi a fugit.

Îmi
amintesc în fiecare zi că diavolul este ca un leu care
răcneşte „şi caută pe cine să înghită"
(1 Petru 5,. Uneori, evenimentele vin în drumul nostru şi
noi ne comportăm ca ţestoasa sau veveriţa - ne oprim
cu totul sau alergăm înainte şi înapoi într-un
mod confuz. Reacţionăm nepotrivit, fără să
ştim în ce direcţie ar trebui să mergem.

Mă
rog să îmi îndrept atenţia spre Dumnezeu şi
să îmi pun toată încrederea în El, astfel
încât, atunci când apar în drumul meu
probleme sau alte evenimente, să pot merge înainte cu
încredere, ştiind că puterea mea este în
Dumnezeu.

De meditat: Textul de astăzi
este clar: „Iată drumul." Dar alte texte spun
„Aşteaptă" sau „Mergi". Cum poate
ştii cineva ce să facă în vremurile confuze în
care trăim? Ce ne ajută să decidem?

Luni 30 martie 2009 - Învaţă-i cu sârguinţă

Să
le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi
să le vorbeşti de ele când vei fi acasă, când
vei pleca în călătorie, când te vei culca şi
când te vei scula. (Deuteronom 6,7)

„Să
le întipăreşti în mintea copiilor tăi."
Ce suntem noi pentru a-i învăţa pe copii?

„Pa
pa, tati! Nu uita să îmi cumperi o umblelă loşie",
striga micuţa Daphne în timp ce tatăl ei urca în
autobuz. Locuind în Meghalaya, India, zona cu cel mai mare grad
de umiditate din lume, Daphne avea nevoie cu siguranţă de o
umbrelă personală pentru a merge la biserică. Astfel,
ea îl implora pe tatăl ei să îi cumpere o
umbrelă roşie, pe care o numea „umblelă loşie".
Se simţea stânjenită, mergând sub umbrela
neagră şi mare a tatălui ei, în timp ce
prietenii ei mergeau la biserică sub umbrelele lor multicolore.

În
timp ce aştepta ca tatăl ei să îi aducă
umbrela, Daphne îşi petrecea timpul, jucându-se în
curte. Când mama a căutat-o, ea a văzut-o pe micuţa
Daphne, îngenunchind cu mâinile împreunate, cu
ochii închişi, murmurând o rugăciune. De fapt,
întreaga săptămână ea se rugase cu
adoraţie pentru umbrela roşie: „Doamne, te rog,
ajută-l pe tati să îmi ia o umblelă loşie!"

Într-o
zi, după ce a terminat cumpărăturile, tatăl ei
s-a oprit într-unul din magazinele din Jowai şi a
întrebat: „Phydon shatri khynnah?" (Aveţi
umbrele pentru copiii?) Vânzătoarea a clătinat din
cap şi a spus: „Îmi pare rău, toate au fost
vândute." Fără să renunţe, el a
rugat-o să verifice încă o dată. Desigur, ea a
găsit una - o umbrelă mică şi roşie -
ascunsă într-o grămadă de umbrele negre şi
mari! Ea a zâmbit şi a spus: „Opt rupee (monedă
din India), vă rog." Spre surprinderea sa, când
tatăl a scos portofelul, a găsit numai şase rupee.
Ruşinat, el a spus: „Îmi pare rău, păstraţi
umbrela pentru mine. Mă voi întoarce mâine."

În
timp ce aştepta autobuzul pentru a se întoarce acasă,
el a observat o bancnotă pe jos, la distanţă de un
metru. A ridicat-o. Era o bancnotă nouă care valora două
rupee. „Dumnezeu a făcut asta pentru fetiţa mea!"
a rostit el. Imediat s-a întors la magazin şi entuziasmat
a spus: „Iată cele opt rupee." Femeia a zâmbit
şi i-a întins umbrela roşie. El a plătit
vânzătoarei şase rupee plus bancnota de două
rupee trimisă de Dumnezeu.

Seara,
micuţa Daphne se ruga: „Doamne, îţi mulţumesc
pentru umblela loşie!"

Astăzi,
Daphne îi învaţă cu sârguinţă
pe cei doi fii ai săi, Mark şi John, să îl
iubească pe Dumnezeu şi să se încreadă în
El. Ea cunoaşte şi înţelege puterea şi
dragostea lui Dumnezeu şi are o experienţă de
împărtăşit. Tu ai?

Marţi 31 martie 2009 - Iertată

Ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
(Matei 6,12)

Ca
vânzătoare de carte, pot să-i înţeleg pe
profesorii care aud atâtea scuze precum: „câinele
mi-a mâncat tema pentru acasă." Când vin cu
întârziere să plătească datoriile pentru
cărţile lor şi pentru înregistrările video,
unii patroni vin cu tot felul de motive pentru care ei nu ar trebui
să plătească.

O
doamnă era indignată şi a spus că refuză să
plătească pentru că ceasul ei nu avea calendarul
potrivit. Altcineva spunea că e vina noastră că în
cartea sa se află o factură veche pe care scrie că
trebuie să se întoarcă pe data de zece. Am accentuat
că luna scrisă în factură arată că
persoana trebuia să plătească în urmă cu
trei luni. El continua să spună că nu este dator
nimănui cu nimic, pentru că a citit în factură
numai ziua, fără lună.

Apoi
există scuza că cineva i-a cerut cu împrumut cardul
şi este de fapt vina colegului de cameră, soţului,
surorii etc. Persoane care nu vor să îşi plătească
datoriile pentru înregistrările video vin adesea cu scuza
că ei nu ar trebui să plătească pentru că nu
au avut ocazia să le vizioneze. Mai sunt aceia care cred cu
fermitate că, dacă pun cartea în cutie dimineaţa,
e în regulă şi aceasta nu li se va lua în
considerare, sau susţin că duminica sau alte sărbători
nu intră la socoteală.

Este
posibil să scapi de datorie, spunând o istorioară
convingătoare sau dacă se demonstrează că ai fost
responsabil pentru plata datoriilor tale în trecut. Pe ecranul
computerului care arată cât de mulţi bani sunt
datoraţi există mai multe opţiuni: numerar, cec,
anulare sau ştergere. Nouă, vânzătorilor, nu ne
este permis să ştergem datoriile ce depăşesc un
dolar sau doi, dar supraveghetoarea este autorizată să
ierte datorii oricât de mari. Ea poate finaliza raportul
patronului, selectând opţiunea „ştergere".

Mă
gândesc adesea cât de minunat ar fi, dacă am putea
să ne ştergem toate datoriile printr-o simplă comandă
pe calculator. Nu poţi plăti chiria? - Eşti iertată.
Nu-ţi face griji, ai fost iertată.

De
fapt, putem fi iertate şi este foarte simplu. Isus a plătit
datoria pentru păcatele noastre pe cruce. Nu trebuie să mai
inventăm scuze. Tot ce trebuie să facem este să cerem
iertare şi reputaţia noastră este curată.
Iertată! Îmi place cum sună.

Miercuri 01 aprilie 2009 - Reîntâlnire pentru veşnicie

Evanghelia
aceasta a împărăţiei va fi propovăduită
în toată lumea, ca să slujească de
mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.
(Matei 24,14)

Telefonul
a sunat, întrerupând liniştea din birou şi
aducându-mi o veste care m-a lăsat fără cuvinte:
moartea unui foarte bun prieten. Nu îmi venea să cred că
o persoană care era atât de plină de energie şi
de viaţă acum nu mai era, însă timpul şi
voinţa lui Dumnezeu manifestate în vieţile celor ce i
se consacră Lui pe deplin sunt adesea inexplicabile. Doar
veşnicia va oferi răspunsurile pe care le aşteptăm
atât de mult.

De
la iniţiala stare de şoc, am reflectat mult la viaţa
noastră şi la tristeţea de care este marcată
adeseori. Am început să am convingerea că, în
viaţă, oamenii reprezintă elementul cel mai important.
Suntem atât de ocupaţi, încât niciodată
nu avem timp, niciodată nu avem suficienţi bani pentru a
face şi a gândi ceea ce este cu adevărat important.
Întotdeauna avem o serie de scuze pentru omisiunile noastre;
însă cei mai importanţi în viaţă
rămân oamenii.

Exact
în perioada în care îmi stabileam noi obiective de
viaţă, conforme cu convingerile la care ajunsesem, m-a
sunat mama să îmi spună că bunicul meu era din
nou la spital. Luni, pe 1 aprilie, cunoscută ca „Ziua
Păcălelilor" în Brazilia şi în alte
părţi ale lumii, a sunat din nou telefonul şi am
primit vestea că bunicul încetase din viaţă.
Tata mi-a spus că inima, cea mai importantă posesiune a sa,
cum obişnuia bunicul să spună, a fost cauza decesului.
Cât de mult aş fi dorit ca această veste să fie
o păcăleală de 1 aprilie!

Deşi
suferisem două pierderi, simţeam că Dumnezeu este mai
aproape de mine - ca şi când m-ar fi purtat în
braţe. Cât de trecătoare şi amăgitoare este
viaţa pe acest pământ! Am început să
înţeleg de ce Dumnezeu tânjeşte atât de
mult să ne ia la El acasă. Astăzi, mai mult ca
oricând, vreau să ajung în cer. Îmi doresc
fericirea veşnică. Vreau pacea divină. Vreau ca Domnul
Isus să vină cât mai curând! Vreau să îi
reîntâlnesc pe cei dragi într-un loc în care
nu vor mai fi durere, despărţire şi moarte. Şi,
mai mult decât absolut orice, vreau să fiu cu Isus,
Mântuitorul meu.

Vorbim
mult despre predicarea Evangheliei până la marginile
pământului, însă ce este Evanghelia? O veste
bună! Versetul de astăzi defineşte în termeni
foarte clari predicarea eficientă, ca fiind împărtăşirea
veştilor bune. Vreau să fiu un martor al puterii lui
Dumnezeu, predicând vestea bună celor din jur şi
fiind un adevărat exemplu creştin. Nu vreţi să vă
alăturaţi în acest efort minunat?

Joi 02 aprilie 2009 -Dumnezeu ştie cel mai bine

Încrede-te
în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară
şi umblă în credincioşie. Domnul
să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da
tot ce-ţi doreşte inima. (Psalmi 37,3.4)

Am
lucrat ca misionari în ţări străine timp de 16
ani; uneori, îmi pare că ieri ne-am căsătorit şi
am plecat în lucrare. Dar timpul a trecut şi, într-o
zi, soţul meu s-a gândit că este timpul să ne
întoarcem la şcoală pentru a actualiza informaţiile
pe care le aveam. Deoarece am fost credincioşi în misiunea
noastră, am primit acceptul să ne întoarcem la
studii.

Vă
puteţi imagina bucuria mea în timp ce le povesteam
celorlalţi profesori, de la şcoala unde predam, şi
elevilor că vom merge să studiem mai departe. Deşi mă
întrebam cum mă voi simţi de cealaltă parte a
catedrei, adică în bancă, eram bucuroasă că
pot să-mi continui studiile.

Bucuria
mea a fost de scurtă durată. Într-o zi, soţul
meu s-a întors de la biroul misiunii şi mi-a spus că,
probabil, plecarea noastră va fi amânată. Am rămas
fără cuvinte. Cum mă voi întâlni cu
ceilalţi şi le voi spune că nu mai plecăm? Soţul
mi-a explicat că era nevoie să mai rămânem încă
un an, deoarece conducerea misiunii din acel loc urma să fie
transferată localnicilor, şi experienţa sa era
deosebit de importantă pentru acest proces de transfer. Dacă
aşteptasem 16 ani, mai puteam aştepta încă un
an!

Privind
în urmă la acel moment, ştiu că Dumnezeu era la
lucru. Un an mai târziu, în loc să mergem la o
universitate din Filipine, aşa cum era planul iniţial, am
ajuns la Universitatea Andrews. La încheierea studiilor, ne-am
întors să continuăm lucrarea noastră ca
misionari. După mulţi ani, am emigrat în Canada, unde
am putut să predau, deoarece diploma de la Andrews era
recunoscută şi acceptată în învăţământ.

De
multe ori, Îl chestionăm pe Dumnezeu atunci când
visurile şi speranţele noastre nu se împlinesc aşa
cum am plănuit. Noi credem cu toată convingerea că
planurile noastre sunt foarte bine organizate, însă Domnul
ştie ce este cel mai bine pentru noi. Putem să avem
încredere întotdeauna în Dumnezeu!

Vineri 03 aprilie 2009 - Un cadou de la Dumnezeu

Iată,
fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecului este o
răsplată dată de El. (Psalmi
127,3)

Buletinul
meteorologic pentru acea noapte de aprilie anunţase ploaie. Tunetele
îşi făceau auzite prezenţa, iar cerul era brăzdat de fulgere.
Mai presus de zgomotul vântului, ne-a trezit plânsul unui copil.
Ulterior am aflat că familia care locuia lângă noi adoptase o
fetiţă.

Cei
doi părinţi au primit-o cu mare bucurie, considerând-o chiar „un
cadou de la Dumnezeu". După încheierea tuturor actelor necesare
pentru adopţie, părinţii au început să aibă o viaţă deosebit
de activă.

Fetiţa
umplea inima mamei şi a tatălui cu nespusă bucurie şi mulţumire;
acum erau părinţii ei legali şi o înconjurau cu multă iubire. Au
trecut câţiva ani şi familia a mai adoptat un copil, cu aceeaşi
dragoste şi bucurie.

Într-o
zi, am fost martora unui moment deosebit de mişcător pe care nu îl
voi uita niciodată. Una dintre fete a întrebat-o pe mama ei: „Este
adevărat că nu tu ne-ai născut, mami?"

„Da,
fetiţa mea, e adevărat, însă te iubesc la fel de mult, cu tot
sufletul meu. Când v-am primit pe amândouă, I-am promis lui
Dumnezeu că, din momentul acela, voi avea grijă de voi cum nimeni
altcineva nu ar putea să aibă grijă de voi două."

Imediat,
fetiţa a răspuns: „Mami, ce s-a întâmplat la început nu are
importanţă. Tu eşti mama noastră şi vă vom fi recunoscătoare,
ţie şi lui taţi, până la sfârşitul vieţii." Apoi, le-am
văzut pe mamă şi pe cele două fiice prinse într-o îmbrăţişare
foarte lungă. Mama, cu sufletul plin de recunoştinţă, plângea de
bucurie.

Sunt
o martoră a binecuvântărilor fără măsură pe care Dumnezeu le-a
oferit acelei familii.

Doamne,
fie ca şi alte familii să înţeleagă că atât de mulţi copii
tânjesc după dragoste şi protecţie. Fie ca să aibă curajul să
ia aceeaşi decizie, dacă este posibil. Ajută-i să le ofere
copiilor fără cămin un loc în casele lor, pregătin-du-i să
trăiască împreună cu Tine în căminul ceresc pe care ni-1 vei
dărui.

Datorită
dragostei Tale celei mari, ne-ai făcut copii ai Tăi, adoptându-ne
în familia Ta cerească. Îţi mulţumim, Doamne!

Sâmbătă 04 apr. 2009 - Buruienele din gradina

Împrieteneşte-te
dar cu Dumnezeu şi vei avea pace; te vei bucura astfel iarăşi de
fericire. Primeşte învăţătură din gura Lui şi pune-ţi la
inimă cuvintele Lui. (Iov 22,21.22)

Primăvara
este o adevărată încântare după frigul iernii, după zăpada şi
gheaţa care însoţesc anotimpul rece. În fiecare primăvară,
lucrez în grădina noastră de legume şi flori. Cu toate acestea,
binecuvântarea minunată a ploilor de primăvară produce o
abundenţă de buruieni, în acelaşi fel în care dă viaţă
seminţelor de flori şi de legume. Nimeni nu face excepţie de la
prezenţa buruienilor din grădină.

Într-o
seară, le pliveam conştiincioasă din grădina de flori. A doua zi,
am descoperit că, în ciuda atenţiei mele, nu văzusem unele
buruieni. O vecină mi-a spus că ar trebui să petreacă ore întregi
scoţând buruienele din ceea ce fusese odată grădina întreţinută
de soţul ei. Vecinii i se plângeau de multe ori: „Nu vrem ca
seminţele buruienilor tale să ajungă în grădinile noastre. Scapă
de ele."

„Dar
eu nu sunt obişnuită să lucrez în grădină", îmi povestea ea.
„Nu îmi place deloc să scot buruieni. Soţului meu îi plăcea
grădinăritul. Îi plăcea să stea în grădină, dar acum nu mai
poate, iar întreţinerea grădinii a ajuns în sarcina mea. Dar o să
scap eu de ele!" Şi, într-adevăr, a reuşit.

În
timp ce curăţăm de buruieni grădina cu flori, mă gândeam la
buruienele care se găsesc în grădina sufletului meu: egoismul,
mândria, invidia, resentimentele şi un spirit neiertător. Ce
unelte mi-ar trebui ca să scap de buruienele din grădina inimii
mele? - m-am întrebat.

În
textul de astăzi, Iov menţionează anumite „unelte" care pot să
cureţe inima de buruieni. Alte „unelte" la fel de preţioase am
găsit în cartea Hristos,
Lumina lumii, unde
am descoperit următoarea făgăduinţă: „Atâta vreme cât ne
supunem voinţa lui Dumnezeu şi ne încredem în tăria şi
înţelepciunea Lui, vom fi călăuziţi pe căi sigure, pentru a
împlini partea pe care o avem în marele Său plan" (pag. 171).
„Niciodată Duhul Sfânt nu-1 lasă neajutorat pe cel care-L caută
pe Isus. El ia din lucrurile lui Hristos şi i le descoperă. Dacă
ochiul este aţintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu
încetează până când sufletul nu ajunge să aibă chipul Lui"
(pag. 257). Acestea sunt uneltele de care am nevoie în viaţa mea!

Doamne,
fiind asaltată de confuzia acestei lumi, am nevoie de ajutorul Tău
în fiecare clipă. Fă ca Duhul Sfânt să nu înceteze să lucreze
în inima mea ca să fiu pregătită pentru revenirea Ta în curând
pe norii cerului, fiind eliberată de toate buruienele sufletului
meu!

Duminică 05 aprilie 2009 - Vorbeşte cu har

Vorbirea
voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca
să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.
(Coloseni 4,6)

Era
o zi friguroasă şi bătea vântul pe culme, deasupra Văii Lunii
din Bolivia. Ce privelişte!

Un
cuplu, profitând de vremea rece şi de înălţimea la care ne
aflam, încerca să vândă şaluri călduroase din lână de alpaca.
M-am oprit să văd. Unul dintre turişti m-a sfătuit să aştept
până ajungem la târg unde voi găsi aceleaşi obiecte mai ieftin,
dar nu voiam să mă plâng pentru 8 $, când aveam nevoie de căldură
la cap şi la gât chiar atunci. Am privit acea femeie care stătea
în frig cu şalurile care fluturau în vânt. Avea nevoie de un
client. I-am oferit o bancnotă de 10 $ şi am primit în schimb un
zâmbet fără preţ.

Într-o
altă ocazie, când plăteam un coş cu piersici la standul unui
fermier, un prieten m-a bătut pe umăr şi m-a întrebat: „Îţi
dai seama că plăteşti un dolar pe fiecare piersică?" Nu
gândisem în felul acesta. În loc să îi accept raţionamentul,
i-am răspuns: „Dar au o savoare mult mai bună decât cele din
magazin, aşa că merită preţul."

În
niciunul dintre cele două cazuri nu eram în căutare de sfaturi.
V-aţi gândit vreodată la subiectele obişnuite de conversaţie
dintr-o zi? Ni se întâmplă să oferim sfaturi nesolicitate sau să
purtăm discuţii superficiale? De câte ori întâlnim pe cineva pe
stradă, în holul bisericii sau la lucru şi vorbim despre vreme?
Rareori, vremea pare a fi perfectă - ori este prea umed sau prea
uscat, prea cald, prea mulţi nori sau prea mult vânt. Chiar şi în
zilele însorite, soarele este prea strălucitor! Nu cred că vrem să
ne plângem în felul acesta, ci este doar un subiect pentru
începerea unei conversaţii.

Într-o
zi eram cu sora mea la cumpărături. Am luat un coş, după ce am
introdus o monedă. O femeie de alături se plângea: „Altădată
puneam o monedă cu valoare mai mică." Dar de ce oare se plângea?
Doar ne luam banul înapoi când aduceam coşul.

Poate
ar trebui să încercăm să purtăm conversaţii la un nivel mai
înalt. Rugăciunea noastră zilnică ar trebui să fie: „Primeşte
cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele,
Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu!" (Psalmi 19,14)

Luni 06 apr. 2009 - Îngerul Domnului

Îngerul
Domnului tăbăreşte în jurul celor ce se tem de
El şi-i scapă din primejdie.(Psalmi 34,7)

Pediatrul
copiilor noştri ne-a sfătuit să îi lăsăm
să stea împreună de câte ori avea unul dintre
ei vreuna dintre bolile copilăriei, pentru ca astfel să nu
fiu nevoită să lipsesc de la serviciu de două ori din
acelaşi motiv. El argumenta că ar fi bine şi pentru
ei, deoarece puteam avea grijă de amândoi odată.

Când
fiica mea a trebuit să îşi scoată amigdalele,
doctorul m-a sfătuit să aştept până se face
mai mare şi fiul nostru de cinci ani pentru a fi şi el
operat în acelaşi timp. El a spus că dacă nu
facem acest lucru va avea probleme cronice de-a lungul vieţii.

În
primăvara anului 1975, după ce am planificat totul cu
grijă, am plecat cu bona şi copiii, foarte devreme, spre
Spitalul adventist Bongo, la o distanţă de aproximativ 80
km de Nova Lisbona, Angola, unde locuiam. Tocmai trecusem de o
vulcanizare, când am făcut pană. Am aşteptat să
deschidă vulcanizarea. Au pus roata de rezervă şi când
puneam roata cu pană în maşină, am observat că
aveam o a doua pană. Ne-au schimbat şi roata aceea cu o
alta care tocmai fusese reparată şi am plecat cu o
întârziere de o oră. Trebuia să ne grăbim.

Am
trecut pe la şase puncte de control, pe unde recent trecuseră
soldaţi şi trăseseră în tot ce li se părea
suspect. Deşi eram cam agitaţi, ştiam că Dumnezeu
mersese înaintea noastră. Două pene chiar în
faţa unei vulcanizări nu puteau fi o coincidenţă.
Nu era o coincidenţă nici faptul că soldaţii
plecaseră deja când am ajuns noi acolo. Dumnezeu avea, se
pare, alte planuri pentru noi şi nu ne-a lăsat în
mâna celui rău.

Dumnezeu
a trimis îngerul său ca să ne scape de rău.
Numai El ştie motivul pentru care s-a întâmplat aşa.
Trebuie să ne încredinţăm întotdeauna
vieţile în grija Sa! Câte povestiri ne vor spune
îngerii noştri păzitori când vom ajunge în
cer. Vreau să fiu acolo împreună cu toţi cei pe
care îi iubesc. Vrei şi tu?

O piatră - marţi 07 apr. 2009


Celui ce va birui, îi voi da să mănânce
din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi
pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie
nimeni decât acela care-l primeşte. (Apocalipsa 2,17)

Am
ridicat perdelele de cânepă. Dimineaţa anunţa o
zi splendidă. Flori de munte de diverse culori împrejmuiau
terasa, frunze de iederă sălbatică înfăşurau
trunchiurile copacilor care căpătau o înfăţişare
cel puţin curioasă, dar şi maiestoasă. Zidurile
de piatră care protejau casa erau căptuşite cu frunze
de muri, ai căror rugi erau plini de mure negre şi coapte
ce te invitau la ospăţ. Oriunde-mi aruncam privirea se
aflau ghemotoace ţepoase de castane comestibile. Tot ce vedeam
în apropiere şi în depărtare făcea
irezistibilă invitaţia la plimbare.

Mergeam
pe cărarea destul de lată din Munţii Piemontului şi
privirea mi-a fost atrasă de lucirile pietrelor pe care călcam.
Una dintre ele s-a desprins cu uşurinţă şi am
decis să o iau cu mine; îmi plăcea să privesc
strălucirea picăturilor de mică în lumina
soarelui. Pietrele sunt fascinante pentru mine. Cele care se numesc
flori de mină, mă fac să întârzii în
faţa lor studiind faţetele minunate, care lucesc, ale
minunilor adâncurilor. N-am studiat geologia, dar îmi
plac rocile şi asta m-a făcut să citesc mult în
acest domeniu.

Deseori
mă trezesc gândind la culorile pietrelor de pe pieptarul
preotului din vechime şi din temeliile zidului cetăţii
lui Dumnezeu. Cel puţin unsprezece le-am găsit corespunzând
atât temeliilor, cât şi pieptarului. Este important
pentru Dumnezeu să le prezinte aleşilor Săi o simfonie
fără egal de culori plăcute ochiului şi ale căror
luciri amestecate să facă curcubeul frumuseţii în
care se prezintă cetatea.

Ţineam
în mână o piatră albă, o perlă
veritabilă. Mă gândeam cum s-ar putea săpa pe ea
litere. Este destul de dură. Sau poate mai există şi
alte pietre albe, cum ar fi opalul care este alb-lăptos cu
reflexe variate şi pe care era săpat numele unei seminţii
sau poate ...

Dacă
zice Dumnezeu, înseamnă că această bijuterie
unică este specială, o piatră albă în care
El a săpat numele meu cel nou, ce simbolizează toată
lupta credinţei mele de pe pământ.

Draga
mea soră, cugetă azi la numele pe care l-ai putea primi
după viaţa pe care ai dus-o până acum. Mai poţi
face retuşuri. Gândeşte-te azi la acea bijuterie
specială, pe care ne-o va da însuşi Domnul. Ce
minunat!

Miercuri 08 aprilie 2009 - Copii hrăniţi cu linguriţa

Recunoaşte-L în toate căile tale, şi
El îţi va netezi cărările. (Proverbe 3,6)

Când
eram tânără, îmi era greu să iau decizii
singură. Cu toate acestea, la 23 de ani am luat una dintre
deciziile importante. Eram spre finalul facultăţii şi
vara dinainte îl cunoscusem pe John, un lucrător biblic.
Îmi amintesc ziua în care ne-am întâlnit. În
acea seară, m-am rugat: „Doamne, îmi place băiatul
acesta, dar, Te rog, să nu îl laşi să afle."

Şi
nu a aflat până târziu în acea vară.
Apoi, după ce a discutat cu mentorii săi, m-a întrebat
dacă mă poate „curta". Ştiind că voi
pleca peste două săptămâni să îmi
termin studiile, decizia a fost mai dificilă, dar, după o
scurtă ezitare, i-am răspuns: „Da." Şi
John a spus: „Slavă Domnului!"

În
acea vară, în echipă era şi un pastor tânăr,
Kim Johnson. El 1-a invitat pe John să fie lucrător biblic
în biserica sa, iar pe mine să fiu educator în ceea
ce priveşte sănătatea (nu ştia că eu şi
John eram prieteni). Atunci m-am confruntat cu o altă decizie
importantă: Să accept oferta de lucru? Dacă nu o să
meargă bine lucrurile între mine şi John? Cum aş
putea să mai lucrez acolo dacă eu şi John ne-am
despărţi? Întrebările nu îmi dădeau
pace deloc. În fiecare dimineaţă, în timp ce-mi
făceam alergarea, mă opream la prietena mea, Fran, care
avea răbdare să asculte toate dilemele cu care mă
confruntam şi despre deciziile grele pe care trebuia să le
iau.

După
multe discuţii de acest fel, Fran, probabil obosită de
toate lamentările mele, mi-a dat un sfat pe care mi-1 amintesc
şi astăzi: „Dumnezeu doreşte ca noi să
creştem de la nivelul unor copii hrăniţi cu linguriţa,
care doresc permanent ca El să le spună tot ce au de făcut,
la acel nivel de maturitate, care înseamnă să avem
dispoziţia de a observa providenţa Lui şi să fim
dispuşi să luăm cele mai bune decizii, iar apoi să
ne asumăm consecinţele propriilor decizii, în cazul
în care acestea nu se dovedesc a fi cele mai înţelepte."
Ultimele cuvinte erau elementul esenţial pe care aveam nevoie să
îl recunosc - îmi era teamă de consecinţe!

M-am căsătorit cu John în urmă cu
27 de ani. A fost cea mai bună hotărâre pentru
amândoi. Acum, nu mai aştept o scrisoare scrisă de
mâna lui Dumnezeu, nu mai aştept acel telefon sau e-mail
care să hrănească cu linguriţa decizia mea.
Dimpotrivă, privesc la modul în care Dumnezeu m-a condus
până în clipa de faţă, caut să văd
providenţa Sa. Caut sfatul unor prieteni de încredere şi
împreună luăm cele mai bune decizii pe care le putem
lua, ca oameni, în funcţie de informaţiile deţinute
în momentul respectiv. Apoi, ne asumăm responsabilitatea
pentru rezultatele deciziilor noastre!

Să
luăm şi astăzi decizii inspirate, care să ne
poarte spre veşnicie.