Devotional pentru femei 2009

Duminică 22 februarie 2009 - Semnat, parafat şi expediat

Ştiu
în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că
El are putere să păzească ce I-am încredinţat
până în ziua aceea. (2 Timotei 1,12)

Darius
era într-un impas. Aroganţa lui îl pusese într-o
situaţie de neinvidiat. Se lăsase flatat şi determinat
să semneze un decret stupid, acela de a primi închinare de
la satrapii şi administratorii săi, fără însă
să se gândească bine la consecinţe. Dacă ar
fi încercat să revoce decretul, credibilitatea lui ar fi
avut de suferit şi şi-ar fi putut pierde chiar puterea.
Dacă nu l-ar fi revocat, ar fi fost pe punctul de a-şi
pierde cel mai bun sfătuitor.

De
multe ori ne găsim în situaţii în care ne
confruntăm cu amarele consecinţe ale faptului că am
vorbit şi am acţionat înainte de a avea timp să
gândim. Orice am face, finalul va fi neplăcut, poate chiar
oribil. Într-o asemenea conjunctură, cum ar trebui să
acţionăm?

Chiar
dacă Darius era autorul încurcăturii în care
intrase, aşa cum deseori suntem şi noi, el ştia că
Dumnezeul lui Daniel nu era limitat de nişte vorbe scrise.

Iată
ce spune Domnul: „Este mâna Mea prea scurtă ca să
răscumpere? Sau n-am Eu destulă putere ca să
izbăvesc?"
(Isaia 50,2) „Nu ştiţi? N-aţi auzit?"
(Isaia 40,21) „Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi
porunceşte cu braţul Lui" (vers. 10). „Cel ce
se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui" (Zaharia
2,. Când a venit să-1 caute pe Daniel, împăratul
1-a strigat cu o voce care-i trăda chinul: „Daniele, robul
Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi
slujeşti necurmat, să te scape de leii?" (Daniel
6,20)

Chiar!
A putut? Daniel a răspuns: „Dumnezeul meu 1-a trimis pe
îngerul Său şi le-a închis gura leilor"
(vers. 22). Şi apostolul Pavel a dat dovadă de credinţă
ca Daniel: „Ştiu în cine am crezut. Şi sunt
încredinţat că El are putere să păzească
ce I-am încredinţat până în ziua aceea"
(1 Tim. 1,12). A putut? Sigur că a putut. Şi încă
poate să ne ajute şi pe noi. Nu trebuie decât să-I
cerem.

„Cel
ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte
la umbra Celui Atotputernic zice despre Domnul: 'El
este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea,
Dumnezeul meu în care mă încred'."
(Psalmi 91,1.2)

Semnat,
parafat şi expediat. Dar tu eşti al lui Dumnezeu şi
... ştii în cine crezi!

Luni 23 februarie 2009 - Nunta

Să ne bucurăm, să ne veselim şi
să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului...
(Apocalipsa 19,7)

Era
superbă! Singura mea fiică, îmbrăcată în
alb, intrând pe uşa bisericii! Atât de multă
emoţie pentru o mamă! Atât de multe lucruri pot să-ţi
treacă prin minte într-un moment atât de special!
Bucuria de a putea să împărtăşeşti cu
fiica ta visuri, planuri şi speranţe! Dificultatea de a
accepta că scumpa şi dependenta ta fiică a crescut, a
devenit independentă, iar acum îi împărtăşeşte
secretele mirelui ei, care, curând, va fi soţul ei, iar ea
nu va mai sta lângă mămica!

Mi-am
amintit de ultimele luni în care am făcut cumpărături
împreună, achiziţionând ultimele obiecte pentru
amenajarea căminului ei. În timp ce munceam din greu ca
totul să fie gata, am auzit-o vorbind cu entuziasm despre
logodnicul ei şi despre nuntă, detalii legate de rochie,
tort, musafiri, cavaleri de onoare, domnişoare de onoare,
băieţelul cu Biblia, fetiţele cu florile, muzicieni,
solişti, luna de miere; totul a fost făcut conform cu
bunul-gust al miresei şi al mirelui.

Ca
mamă, am putut vedea produsul final: totul era pregătit şi
perfect. Reuşiseră! Sosise momentul să ne bucurăm
după toate emoţiile, fără nicio grijă.

Mai
există o nuntă care este pe punctul să aibă loc.
Din moment ce nu ştiu data exactă a acestui eveniment, s-ar
putea să fiu prinsă nepregătită. Oare eu,
asemenea fiicei mele şi logodnicului ei, m-am ocupat de toate
detaliile? Am hainele pregătite? Deoarece „i s-a dat să
se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat."
(Apocalipsa 19,

Dar
cel mai important lucru este, dacă Mirele mă consideră
o mireasă curată, care Îi e fidelă şi
cinstită. Am ales să-mi împart în totalitate
viaţa cu El, aşa cum o mireasă alege să facă
cu mirele? Este
Mirele cea mai importantă persoană din viaţa mea şi
Cel cu care îmi place cel mai mult să stau de vorbă?

Doamne,
în ziua nunţii Tale, fă-mă să am
sentimentul misiunii împlinite, astfel încât să
mă pot bucura de momentul mult aşteptat, pentru care m-am
pregătit şi iar m-am pregătit!

Marţi 24 februarie 2009 - Aceşti neînsemnaţi fraţi

Şi
oricine vă va da de băut un pahar cu apă,
în Numele Meu, pentru că sunteţi
ucenici ai lui Hristos,

adevărat vă spun că nu-şi va
pierde răsplata. (Marcu 9,41)

Cel
mai mare nepot al meu, Tyler, adoră să fie dus la pescuit
de bunica lui, într-un anumit loc din pădurea Pisgah, pe
malul râului Davidson. Există multe râuri reci care
curg repede în albia lor pietroasă, locul perfect în
care abundă păstrăvul. Adesea, Tyler îşi
face apariţia la noi echipat cu haine şi încălţăminte
vechi, iar în mână cu undiţa şi cutia.
După micul dejun, punem lucrurile în portbagaj: un vechi
şezlong, o pătură, ceva de citit (pentru mine) şi
iubita lui cutie de pescuit. Apoi mergem bucuroşi cu maşina
câteva mile, la locul lui preferat.

Într-o
dimineaţă, Tyler s-a dus în susul râului să
se bălăcească, lăsându-mă de veghe
lângă o scândură, de care era prins preţiosul
lui păstrăv. A lipsit mai mult decât m-am aşteptat.
Soarele de după-amiază a ajuns la locul meu umbros şi
începuse să-mi fie sete şi cald, dar n-am îndrăznit
să-i las nesupravegheat preţiosul peşte.

La
un moment dat, un Buick maro a oprit exact unde mă aflam. Un
domn în vârstă a coborât din maşină
şi m-a întrebat dacă prinsesem vreun peşte. I-am
explicat că păzeam captura nepotului meu. A râs şi
mi-a spus că şi lui îi place să pescuiască,
dar, din cauza unor probleme de sănătate, nu mai putea
practica sportul lui preferat. I-am spus că-mi pare rău că
nu mai poate merge la pescuit. Apoi m-a întrebat dacă îmi
este sete. Ezitând, am dat din cap că da. El a deschis
portiera din spate, scoţând la iveală o ladă
frigorifică mare şi curată, plină cu gheaţă
şi băuturi la sticlă gratis. A băgat mâna
în ladă, a scos o sticlă cu suc de portocale şi
mi-a oferit-o. Am acceptat-o cu recunoştinţă. Când
mi-am exprimat mulţumirea pentru gestul lui amabil, a râs
şi mi-a spus că aşa face zilnic. Din moment ce nu mai
putea pescui, încerca să le facă o bucurie acelora
care încă puteau. A zâmbit, a urcat în maşină
şi a plecat.

După
ce a plecat, mi-am adus aminte de câteva texte din Biblie care
vorbesc despre gestul de a oferi ceva de băut sau a face un alt
bine „unuia dintre aceşti neînsemnaţi fraţi",
şi că acest gest este echivalent cu a face ceva pentru
Isus. În inima mea, m-am hotărât să caut şi
să văd mai clar ocaziile care mi se oferă în
fiecare zi de a face ceva util, de a aduce apreciere şi confort
celor din jurul meu. Sper ca actele mele de bunătate să-i
ajute pe alţii să vadă mai clar iubirea lui Isus.

Miercuri 25 februarie 2009 - Obstacole pe drum

Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul
nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în
nevoi. (Psalmi 46,1)

Primul
district pe care soţul meu 1-a păstorit a fost într-un
orăşel cu o populaţie cam de 3.000 de locuitori. Viaţa
acolo era foarte frumoasă, deoarece eram înconjuraţi
de natură. Stresul marilor oraşe, cu zgomotul maşinilor,
poluarea, pericolele şi relele din zonele metropolitane, nu
exista în orăşelul nostru. Savuram cântecul
păsărilor, aerul curat şi viaţa calmă de
provincie.

Am
fost în mod deosebit bucuroşi într-un anumit Sabat,
deoarece în ziua precedentă ne întorseserăm
dintr-o călătorie extraordinară, în cursul
căreia avuseserăm ocazia să ne întâlnim
rudele şi prietenii. În acea dimineaţă plăcută,
eram în drum spre micuţa biserică ce abia aştepta
întoarcerea pastorului ei.

După
terminarea programului însă, s-a produs o situaţie
neaşteptată. Deoarece plouase destul de mult, pe autostradă
apăruseră diferite obstacole. Am oprit maşina.
Imediat, un oficial al oraşului care, de asemenea, nu-şi
putea continua drumul, i-a spus soţului meu: „Nu vă
faceţi probleme! Deja am cerut să se intervină.
Maşinile sunt pe drum!"

După
ceva timp, au sosit echipajele de intervenţie şi am
continuat să aşteptăm mai mult de o oră şi
jumătate ca să termine de înlăturat de pe şosea
obstacolele şi noroiul, astfel ca maşinile să-şi
poată continua drumul. Cât timp am aşteptat, am avut
ocazia să medităm la numeroasele piedici cu care ne
confruntăm în viaţa de zi cu zi. Unele sunt mici,
altele sunt mari, uneori de neclintit. Nu suntem capabili să le
depăşim prin eforturile noastre.

E
timpul, prin urmare, să cerem ajutor de la Conducătorul
vieţii, Adăpostul nostru, care este Isus Hristos. Asemenea
maşinilor care au îndepărtat obstacolele de pe şosea
în acea sâmbătă, astfel încât noi
să putem ajunge acasă, şi Isus dă la o parte
barierele din viaţa noastră şi îndepărtează
noroiul păcatului, astfel încât să ne putem
continua călătoria în direcţia împărăţiei
promise.

Îţi
mulţumesc Isuse, pentru că eşti ajutorul nostru şi
pentru că dai la o parte obstacolele din viaţa noastră,
făcându-ne în stare să mergem în
siguranţă, susţinuţi de Tine!

Joi 26 februarie 2009 - Pana de combustibil

Înainte ca să Mă cheme, le voi
răspunde, înainte ca să isprăvească vorba,
îi voi asculta! (Isaia 65,24)

Ne
întorceam pe autostradă, vesele, după ce fusesem la
oftalmolog pentru o consultaţie. Prietena mea Romana, care
conducea, a observat că se aprinsese becul care semnalizează
nivelul scăzut de combustibil. Ne apropiam de Port Man Bridge,
în zona Vancouver, aşa că i-am spus: „Păi
dacă abia acum s-a aprins, înseamnă că avem
suficientă benzină cât să ajungem la pod, după
care o luăm pe prima ieşire. Există în apropiere
o staţie de benzină."

Ne
apropiam de ultima ieşire înainte de pod când Romana
a strigat: „O, nu! Gata! Nu mai avem benzină!" Eram
pe banda din stânga. Ca să putem ieşi de pe
autostradă, pe banda de refugiu, trebuia să traversăm
trei benzi foarte circulate. Romana a pornit luminile de avarie şi,
cu mare îndemânare, a reuşit să scoată
maşina de pe autostradă, înainte ca motorul să
se oprească de tot. Acest lucru, desigur, era o minune.

Ne-am
oprit la jumătatea drumului, dar cel puţin nu ne aflam pe
pod, unde orice maşină staţionată generează
probleme majore în trafic. Amândouă am rostit o
rugăciune scurtă: „Doamne, ajută-ne, fiindcă
noi nu ştim ce să facem." Când am ridicat
privirea, cineva era chiar lângă portieră.

„Care
e problema?"
a întrebat cu voce prietenoasă.

„Nu
mai avem benzină", a răspuns Romana.

„Nu-i
nimic. Am un bidon cu benzină în camion şi o să
vă dau suficientă cât să ajungeţi până
la benzinărie."

Zis
şi făcut. După ce ne-a pus benzină, a venit din
nou la geam. Atunci l-am întrebat: „Cât vă
datorăm?"

„O, nimic."

„Sunteţi
cumva un înger deghizat?" a întrebat Romana.

Bărbatul
a râs şi a răspuns: „Nu, nu prea cred. Să
aveţi o zi bună!" Apoi s-a întors la camionul
lui.

Urmând
indicaţiile lui, am putut ajunge la staţia de benzină,
am făcut plinul şi ne-am întors pe autostradă,
spre casă. Dumnezeu ne răspunsese la rugăciune, chiar
înainte de a ne ruga. Ce Dumnezeu minunat!

Vineri 27 februarie 2009 - Alegeri

Mi-ai făcut cunoscute căile vieţii şi
Mă vei umple de bucurie cu starea Ta de faţă. (Fapte
2,28)

Era
vară şi stăteam în răcoarea casei mele,
meditând la căutarea fericirii. Eram în divorţ
cu soţul meu şi visam cu ochii deschişi la cât
de diferită ar fi fost viaţa mea, dacă m-aş fi
căsătorit cu cineva mai dispus să-I slujească lui
Dumnezeu, cineva mai prietenos, mai potrivit pentru mine. Înainte
să-mi dau seama, am început să fiu invidioasă pe
relaţia pe care o avea unul dintre prietenii mei din trecut.

Invidia
este o barieră în calea fericirii. Îngerii lui
Satana l-au ales pe Satana în locul lui Dumnezeu, aşa cum
cineva poate alege un partener în locul planului lui Dumnezeu.
Putem alege să ne închinăm unei persoane sau unui
lucru, în loc de Creatorul nostru. Satana a poftit la puterea
şi slava lui Dumnezeu, la tronul lui Dumnezeu, iar eu mă
gândeam la cineva care nu era al meu. Efeseni 5,5 ne
avertizează: „Căci ştiţi bine că
niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere care este un
închinător la idoli n-are parte de moştenire în
împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu."

Dacă
nu suntem atente şi nu cerem putere de Sus, invidia ne poate
ameninţa sufletul şi poate pune stăpânire pe
noi, ceea ce reprezintă esenţa răului. „Căci,
acolo unde sunt pizmă şi duh de ceartă, sunt tulburare
şi tot felul de fapte rele" (Iacov 3,16). în Matei
27,18 se spune că Isus a fost vândut din invidie. S-ar
putea ca şi noi să renunţăm la El dând
curs, pe neobservate, unor gânduri şi atitudini
nepotrivite.

Deşi
uneori pentru o singură alegere greşită suferim o
perioadă înde­lungată, Dumnezeu se foloseşte
de alegerile noastre greşite pentru a ne învăţa
să ne bazăm pe înţelepciunea Cuvântului
Său, pentru a ne conduce şi a ne dezvolta credinţa.
„Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru
cugetul lui faţă de Dumnezeu, suferă întristare
şi suferă pe nedrept." (1 Petru 2,19)

Indiferent
de situaţia noastră, Fapte 2,28 ne reaminteşte că
Dumnezeu ne va umple de bucurie. Acesta este, cu siguranţă,
un lucru a cărei împlinire trebuie să o cerem şi
pe care trebuie să ni-1 dorim foarte mult. „Dumnezeul
oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa
veşnică, după ce veţi suferi puţină
vreme, vă va desăvârşi, vă va întări,
vă va da putere şi vă va face neclintiţi."
(1 Petru 5,10)

Sâmbătă 28 februarie 2009 - Gustul cerului

„El
va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu
va mai fi. Nu
vor mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere,
pentru că lucrurile dintâi
au trecut." Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată,
Eu fac toate lucrurile noi", şi a adăugat:
„Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de
crezut şi adevărate" (Apocalipsa 21,4.5)

Am
avut privilegiul de a creşte în preria din Nebraska, fiind
urmaşa unei familii mari şi unite, care se întâlnea
la toate reuniunile anuale. Străbunicii mei au emigrat din
Norvegia şi şi-au crescut copiii lângă Elm
Creek. Sarah, străbunica, a fost văduvă şi mamă
singură de tânără, crescând 14 copii care
au devenit adulţi responsabili şi respectabili.

Reuniunile
au început să se rărească după ce
străbunica a murit, în anul 1973. Nu mi-am văzut
multe dintre rude de la înmormântarea ei. Dar în
2005, ne-am întâlnit cu toţii în Kearney,
Nebraska, pentru reuniunea familiei Johnson. Peste 70 de membri ai
familiei s-au adunat pentru un weekend, ca să depene amintiri şi
să se bucure de comuniune. A fost o ocazie plină de
bucurie, să-ţi vezi mătuşile, unchii şi
verişorii după mulţi ani; au fost de asemenea mulţi
soţi, soţii şi copii ai acestora pe care nu îi
întâlnisem niciodată.

Din
nefericire, au lipsit mulţi de la întâlnire.
Străbunicii mei au murit de mult, iar mulţi dintre copiii
lor, chiar şi nepoţi, au mers la odihnă. Vineri seara,
am vizitat micuţa biserică pe care o frecventaseră
membrii familiei şi cimitirul unde sunt înmormântaţi.
Vremea a fost frumoasă şi, în timp ce soarele apunea
încet după dealurile de nisip din apropiere, am început
să cântăm şi să ascultăm relatări
despre cum ajunseserăm să ne aflăm acolo în acel
moment.

Acel
timp scurt petrecut împreună a fost o mică pregustare
a cerului. Am râs şi am plâns pe măsură ce
ascultam diferite istorii de viaţă. Ne-am uitat la
fotografii îngălbenite şi la lucruri care sunt
importante datorită persoanei căreia i-au aparţinut
sau pentru că fuseseră confecţionate de înaintaşii
noştri. Prin minunile tehnologiei, am urmărit înregistrări
video realizate cu mulţi ani în urmă cu membrii
familiei, acum plecaţi dintre noi. Am vorbit despre speranţa
noastră în apropiata înviere. A fost un timp de
privit înapoi, dar şi înainte, iar când ne-am
despărţit, am făcut planuri să ne întâlnim
din nou, dacă nu pe acest pământ, atunci la apropiata
revenire a lui Isus.

M-am
simţit extraordinar de bine în acel weekend şi
intenţionez să particip şi la următoarele
reuniuni. Dar tânjesc după acea reuniune finală
glorioasă, când îmi voi întâlni nu numai
familia, ci şi prietenii şi pe cei dragi care acum dorm în
mormintele lor. Şi mai mult decât orice, tânjesc
să-L întâlnesc pe Isus, Mântuitorul meu, care
a murit pe cruce, astfel încât eu să pot ajunge
acolo. Nu vrei să guşti şi tu din binecuvântările
cerului?

Duminică 01 martie 2009 - Moartea tatălui

...Nimiceşte
moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate
feţele. (Isaia 25,

Mă
pregăteam să plec la biserică când a sunat telefonul. Tatăl meu
fusese dus de urgenţă la spital în stare inconştientă. Am
început imediat să mă rog. „Nu, Tată," am implorat eu,
„revarsă-ţi harul, Tată. Salvează-1 pe el şi viaţa lui."
Îmi iubeam tatăl şi nu puteam să mă obişnuiesc cu gândul că
s-ar putea să-şi piardă viaţa sau veşnicia. Nu-mi aminteam ca
tatăl meu să fi căzut vreodată la pat, sau să fi fost internat
în spital, aşa că această veste a fost de-a dreptul
surprinzătoare pentru mine. Când a redevenit conştient, a spus în
maniera tipic optimistă cu care ne obişnuise: „Nu vă faceţi
griji, o să mă fac bine."

După
ce am fost contactată de mai multe ori la telefon şi am comunicat
câteva ore pe internet, m-am simţit reasigurată cu privirea la
recuperarea lui şi am decis să dorm puţin. La scurt timp după ce
m-am băgat în pat, telefonul a sunat din nou. Sora mea se afla la
celălalt capăt şi plângea în timp ce mi-a spus: „Brenda,
ştii..., tata a murit!"

M-am
clătinat din cauza şocului. Primul meu gând a fost: „El a spus
că se va face bine; ce s-a întâmplat?" Sperasem că se va face
bine, dar numai Dumnezeu cunoaşte viitorul.

Am
călătorit spre locul de baştină pentru înmormântare. Mi-era
teamă să mă întâlnesc cu sora mea vitregă - ştiam că ar
trebui s-o încurajez, însă eu însămi eram dezamăgită. M-am
întâlnit cu unul dintre fraţii mei la un aeroport de tranzit, dar
m-am simţit tot singură. Din cauza faptului că locuim în diferite
părţi ale globului, avem rareori ocazia să ne întâlnim cu toţii.
Când am ajuns acasă, a urmat o reuniune presărată cu amărăciune
şi amintiri plăcute în acelaşi timp, întrucât am trăit
împreună momente de durere şi bucurii.

Astăzi
suntem supăraţi şi plângem pentru că i-am pierdut pe cei dragi
care au plecat dintre noi, dar în curând va veni timpul bucuriei.
Acea mare reuniune din cer ne va aduce bucurie, doar dacă vom fi
pregătiţi. Acum este timpul să ne pregătim. Prin pregătire,
înţelegem să-L lăsăm pe Dumnezeu să preia controlul absolut al
vieţilor noastre, astfel încât tot ce vom face să fie condus de
Duhul Sfânt. Fiţi gata să-L întâmpinaţi pe Hristos astăzi şi
în fiecare zi.

Luni 02 martie 2009 - Grija lui Dumnezeu

Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci
în veac ţine îndurarea Lui! (Psalmi 136,1)

Maşina
noastră nu are un motor prea puternic şi nici nu este
ultimul model. Dar noi suntem bucuroşi s-o avem şi s-o
păstrăm într-o stare bună de funcţionare,
pentru că e tot ce avem pentru a călători. De
asemenea, folosim maşina pentru serviciu. Cu alte cuvinte,
supravieţuirea noastră depinde de această maşină.

Regiunea
muntoasă în care locuim face ca drumul nostru să fie
cu multe curbe, aproape de prăpăstii. De parcă nu ar
fi fost de ajuns, praful este foarte intens, pentru că drumul nu
e pavat. Aceasta cauzează o vizibilitate redusă, o
adevărată problemă pentru şoferi, ceea ce face
călătoriile riscante şi periculoase în această
regiune.

Într-o
zi de vineri, când soţul meu se întorcea acasă,
maşina a alunecat la o curbă şi a căzut într-un
dig sub nivelul şoselei. Doar pneurile au nimerit pe bordură,
care se pare că era făcută special pentru acea maşină;
soţul meu se afla la doar câţiva centimetri distanţă
de momentul fatal.

A
doua zi am vizitat locul respectiv şi am realizat încă
o dată că Dumnezeu a fost mare şi milostiv cu soţul
meu. De fapt, viaţa lui a fost salvată noaptea trecută
şi el a ajuns acasă foarte recunoscător că a
scăpat având o singură zgârietură la
picior.

Cineva
a mărturisit că maşina arăta de parcă ar fi
fost plasată acolo de o mână invizibilă. Da,
cred cu fermitate că a fost mâna lui Dumnezeu cea care a
dirijat astfel maşina. După acest eveniment, maşina a
fost scoasă din acel loc cu ajutorul unui camion cu remorcă.
Fusese avariată doar în faţă; încă
mai merge fără nicio problemă, iar suma necesară
reparaţiei nu a fost foarte mare. Chiar am mai folosit maşina
câteva zile până s-o ducem la reparaţie. Acest
lucru ne-a oferit ocazia să mărturisim despre modul minunat
în care Dumnezeu a salvat viaţa soţului meu.

Ce
bine este să privim înapoi şi să vedem minunile
pe care Dumnezeu ni le-a oferit în trecut pentru ca să
mărturisim grija Lui! Prin recunoştinţa noastră
îl facem cunoscut pe Isus celor din jurul nostru. Chiar şi
în situaţii dificile am putea să ne aducem aminte de
modul iubitor în care Dumnezeu ne-a condus şi va continua
să ne călăuzească până în ziua
în care vom fi din nou împreună cu El, în casa
noastră din cer.

Marţi 03 martie 2009 - Fiţi miloşi

Fiţi miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul. (Efeseni 4,32)

„Vă mulţumesc pentru că aţi fost atât de drăguţă cu mine", mi-a spus ea
în timp ce avionul ateriza. Zborul a durat doar o oră şi cincisprezece
minute, dar pentru această tânără, care nu mai zburase de şaptesprezece
ani, a fost o lungă încercare.

Am remarcat-o în timp ce luam micul dejun împreună cu nurorile mele
şi cu nepoţii la o terasă din aeroport. Păr ţepos, cercei în jurul
ochilor, îmbrăcată doar în negru - era greu să n-o observi. Foarte
curând a venit momentul să-mi iau rămas bun de la familia mea şi să urc
la bordul avionului.

Aveam un loc la margine şi n-am fost nevoită să stau înghesuită,
pentru că nimeni nu ocupase celelalte locuri. La un moment dat, am
auzit o voce: „Scuzaţi-mă." Spre surprinderea mea la limita şocului,
era tocmai domnişoara în negru. „Sunt foarte speriată", a spus ea în
timp ce se aşeza şi îşi aranja centura de siguranţă. „N-am mai zburat
cu avionul de când aveam trei ani." I-am spus că am călătorit deseori
cu această cursă şi am asigurat-o că totul va fi în ordine. De fapt,
zburam cu această cursă la doar două zile după atacul de la 11
septembrie 2001.

După ce avionul a decolat, a scos din geantă o sticlă de doi litri
de lapte amestecat cu ciocolată şi nu cu apă carbogazoasă, după cum mă
aşteptam. A băut din sticlă şi mânca din pachetul de cartofi prăjiţi.
Probabil că acesta e micul ei dejun, m-am gândit. De obicei nu prea
conversez cu cei care stau lângă mine, dar de data aceasta am făcut-o.
Am întrebat-o unde merge şi de ce. A spus că merge la o înmormântare.
Eu i-am povestit că i-am vizitat pe nepoţii mei şi că întâlnirea s-a
sfârşit prea repede.

Am sesizat că sunetul emis de motoare s-a schimbat, ceea ce mi-a dat
de înţeles că se apropia momentul aterizării. În timp ce-mi strângeam
revista, tânăra s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Vă mulţumesc pentru
că aţi fost amabilă cu mine." M-a luat prin surprindere, pentru că nu
credeam că am spus ceva deosebit. Am început să mă întreb atunci dacă
nu cumva primisem locul acela pentru un anumit scop.

De meditat: Te-ai aflat vreodată în situaţia Verei? Ce ai
gândit, făcut şi spus? Oare într-un contact trebuie neapărat să
transmiţi un mesaj religios pentru a fi important? Cum găsim sau căutăm
astfel de ocazii? Citeşte Efeseni 4,32 p.p. şi vezi dacă îţi transmite
ceva cu privire la cum şi de ce trebuie să fim miloşi.

Miercuri 04 martie 2009 - Cu cei dragi în ceruri

El
va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va
mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile
dintâi au trecut. (Apocalipsa 21,4)
Anul trecut am făcut cunoştinţă cu genealogia mea. Cu cât eram mai
implicată, am început să-mi pun întrebări şi să mă gândesc la strămoşii
mei. Oare îi voi întâlni măcar pe unii dintre ei în cer? Câţi dintre ei
au fost buni creştini? Câţi dintre ei L-au aşteptat pe Hristos?

Am descoperit în arborele meu genealogic o familie, al cărei tată a
murit în timpul Războiului Civil, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi dintre
cei care au luptat pentru Nord sau pentru Sud. Mai târziu, mama,
Abigail, şi-a pierdut în luna iulie copilul care avea doar un an şi
însăşi Abigail a murit în luna septembrie a acelui an, lăsând în urmă
trei băieţi orfani care aveau vârsta de doi, nouă şi zece ani. Cineva a
depus mai târziu o cerere pentru pensie pentru cei trei băieţi,
acordată familiilor afectate de Războiul Civil, iar şase ani mai
târziu, potrivit recensământului din anul 1870, cei trei băieţi au fost
plasaţi să locuiască în trei familii diferite care ar fi putut sau nu
să fie rudele lor. O altă familie, de asemenea, şi-a pierdut mama şi
tatăl în acelaşi război. Ca urmare, doi copii, o fată şi un băiat, au
rămas fără părinţi.

Războaiele, inclusiv Războiul Civil, n-au prezentat niciodată
interes pentru mine, din moment ce cred că acestea sunt un rău care nu
are niciun sens şi că foarte rar duc la un sfârşit bun. De când am
realizat ce impact a avut asupra strămoşilor mei doar un singur război,
războaiele au devenit mult mai reale pentru mine. Mă bucur că avem un
Dumnezeu care vede imaginea de ansamblu şi ţine totul sub control.

Ce reuniune măreaţă va fi în cer, când îi vom întâlni pe strămoşii
noştri! Vom putea să le punem întrebări pentru care nu avem răspunsuri
în acest moment, în legătură cu acea perioadă. Mi-aduc aminte cum îi
învăţam pe copiii mei că, într-o zi, vom putea să vedem şi să vorbim cu
personajele despre care am citit în Biblie şi să-i întrebăm cu privire
la viaţa lor. La fel mă întreb despre strămoşii mei: Cum va fi când îi
voi întâlni? Câţi vor fi acolo? Câţi vor fi pierduţi pentru veşnicie?
Ce întrebări le voi pune? Dar mai mult decât importantă este
întrebarea: Oare voi fi credincioasă ca să ajung acolo?

Rugăciunea mea pentru cele care citesc astăzi aceste cuvinte şi
pentru mine este să rămânem ascultătoare de Isus şi de Tatăl ceresc şi
să-L invităm pe Duhul Sfânt în fiecare zi în vieţile noastre, ca să fim
salvate în împărăţia Cerului.

Joi 05 martie 2009 - Răbdarea are o răsplată

...Ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. (Iacov 1,3)
Stăteam pe patul spitalului, aşteptând de mai mult de o oră o ambulanţă
care să vină să mă ducă acasă. Am ajuns aici deoarece, coborând o
treaptă, călcâiul piciorului drept s-a prins într-un canal de scurgere
blocându-mi piciorul, în timp ce restul corpului meu parcă ar fi fost
catapultat în acel moment. Ambele glezne se aflau în bandaj şi nu
puteam să mă mişc fără ajutor. Nu aveam nimic de citit, nici pix şi
nicio bucată de hârtie pe care să scriu, nu puteam să fac nimic altceva
decât să aştept. Eram foarte frustrată. În acel moment, parcă am auzit:
„Răbdare, Peggy Mason!"

Am râs în sinea mea: O, nu! Nu, Doamne! Nu-mi cere răbdare.
Trebuie să decorez o cameră, să prind un avion pentru călătorie, să
pregătesc cadouri, să plantez flori. Nu, cu siguranţă nu sunt
calificată pentru răsplata răbdării!

Dar în cele două luni care au urmat am fost izolată într-un scaun cu
rotile, ca să treacă orice pericol şi să am din nou genunchii mobili.
Am avut timp să mă gândesc la răbdare. M-am gândit la Ioan care a
descris răbdarea sfinţilor, la Pavel care a trecut-o în lista roadelor
Duhului Sfânt şi la avertizarea lui Petru împotriva nerăbdării în timp
ce aşteptăm revenirea lui Hristos. Toţi aceştia mi-au reamintit despre
comportamentul inadecvat pe care l-am avut în acest sens. Să aştepţi -
să aştepţi oamenii care trebuie să vină, să ai răbdare să plantezi ca
să crească, să aştepţi ca planurile să se materializeze şi rugăciunile
să primească răspuns... Toate acestea au făcut parte din experienţa
mea.

Gândurile mele au început să se limpezească. M-am gândit la misiunea
mea, la toţi cei pe care îi menţionam pe nume în rugăciunile mele -
familia şi mulţi prieteni care aveau diferite nevoi, la cei care s-au
rătăcit. Cât de mult îmi doresc ca aceştia să-L întâlnească pe Isus în
drumul lor şi să-şi dea seama că El îi iubeşte şi le simte lipsa. Pavel
ne spune că Dumnezeu 1-a chemat încă de la naşterea lui (Galateni
1,15). Cât de mult 1-a aşteptat Dumnezeu până să aibă loc experienţa pe
drumul spre Damasc! Am realizat câtă răbdare are Dumnezeu, aşteptând ca
fiecare dintre noi „să vină la pocăinţă" (2 Petru 3,9), şi că răbdarea
este unul dintre darurile cele mai bune pe care vrea să ni le ofere.

Vreau să deschid uşa inimii mele ca să primesc acest dar, astfel
încât răbdarea mea să crească şi „să-şi facă desăvârşit lucrarea" în
mine (Iacov 1,4).

Vineri 06 martie 2009 - Dumnezeu vrea să relaţioneze cu noi

Dumnezeul
oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după
ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da
putere şi vă va face neclintiţi. (1 Petru 5,10)
Frumuseţea peisajului mă captiva într-o după-amiază însorită de
primăvară, în timp ce călătoream prin centrul statului Florida. Pe o
suprafaţă foarte mare, terenul era împodobit cu iarbă verde datorită
ploilor recente şi presărat cu frunze verzi ceruite, căzute din
portocali. Deodată, am intrat într-o zonă urâtă, acoperită cu iarbă
brună, fără viaţă şi trunchiuri de copaci pârjoliţi. Trecând de zona
incendiată, am admirat din nou natura înzestrată cu atâta frumuseţe.

Dacă ne luăm timp să comunicăm zilnic cu Dumnezeu, vieţile noastre
vibrează precum vegetaţia după o ploaie proaspătă. Pe lângă studiul
Bibliei şi rugăciune, mai sunt şi alte căi de a interacţiona cu
Creatorul nostru. Povestind despre frumuseţile naturii, îl prezentăm pe
Dumnezeul nostru ca şi Creator. Publicând un articol sau scriind o
carte prin care îl preamărim, suntem inspiraţi să ne asemănăm mai mult
cu El. Aceste experienţe şi multe altele menţin vigoarea spirituală.

Dar ce se întâmplă în perioadele din viaţa noastră, când neglijăm să
comunicăm cu Creatorul, Răscumpărătorul şi Susţinătorul nostru?
Cerinţele familiei, serviciului sau chiar lucrarea pot fi un impediment
care nu ne per­mit să punem timp deoparte pentru întâlnirea faţă în
faţă cu Cel care se presupune că ar fi cel mai bun prieten al nostru.
Nu cumva aceste perioade din viaţa noastră ne fac să fim pârjoliţi din
punct de vedere spiritual?

Suferim eşecuri şi nu atingem Apa Vieţii atunci când viaţa devine
prea fierbinte din cauza provocărilor. Senzaţia de frică provoacă
negativismul şi, în astfel de momente, atitudinea de indiferenţă iese
de obicei la suprafaţă. Nu ne ia prea mult timp ca să ajungem la fel ca
suprafeţele brune şi urâte provocate de incendii.

Dumnezeu să fie lăudat, căci atunci când viaţa devine copleşitoare
sau apar împrejurări pe care nu le putem controla, apare speranţa.
Dumnezeu este mereu acolo, aşteptând cu braţele larg deschise. Cu
ploaie şi soare, terenurile arse devin verzi şi frumoase din nou. Mai
mult decât atât, atunci când ne reîntoarcem la acele obiceiuri care
aşează relaţia noastră cu Dumnezeu pe primul loc, fericirea noastră e
completă.

Doamne, ajută-mă în fiecare zi să Te privesc ca fiind centrul verde
şi înfloritor din viaţa mea, astfel încât să pot reflecta frumuseţea Ta
în orice situaţie prin care voi trece. Amin.

Sâmbătă 07 martie 2009 - Prin vale

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. (Psalmi 23,4)
Nu pot să respir! a strigat, în panică, mintea mea. Ochii mei s-au
mărit şi mâinile încleştate s-au ridicat. Am văzut trei feţe acoperite
cu măşti medicale.

„Intubarea", a ordonat cineva.

Raţiunea m-a ajutat să nu intru în panică: Mi-au luat tubul care mă ajuta să respir, m-am gândit. Iată de ce nu pot să respir.

Am leşinat, după care m-am trezit în poziţie mai ridicată; aceleaşi
trei perechi de ochi, de data aceasta nemascaţi, se aflau în jurul meu.
Am încercat să vorbesc, dar o asistentă mi-a pus degetul pe încheietura
mâinii şi a spus: „Şşşş! Verificăm PRT-ul tău (pulsul, respiraţia,
temperatura)." În următoarele ore, m-am trezit de câteva ori pentru
câteva secunde şi am reţinut câteva fragmente din conversaţia celor
două asistente medicale cu medicul care m-a monitorizat. Spuneau că
intervenţia chirurgicală realizată în acea dimineaţă a fost un succes.
Cu toate acestea, erau îngrijoraţi cu privire la respiraţia mea
neregulată - normală atunci când eram trează, dar periculos de slabă în
timpul somnului.
Ei au refuzat să mă externeze până când nu s-au convins că respir la
fel de bine şi în somn. Câţiva ani mai târziu, o observaţie a medicului
meu a clarificat acel inci­dent. Când mă aflam pe masa de operaţie eram
aproape de moarte, dar doctorul nu s-a resemnat că eu nu mai puteam să
respir. Comanda „Intubarea" a fost un ordin pentru folosirea tubului de
respiraţie şi nu pentru înlăturarea lui, aşa cum crezusem eu. Asemenea
unor îngeri păzitori, doctorul şi cele două asistente au stat la
căpătâiul meu timp de câteva ore, reuşind să mă ajute să respir şi
conducându-mă în siguranţă înapoi, în lumea celor vii.

Când mă aflam în moarte clinică, credeţi că am început să plutesc
spre tavan, privind de sus spre echipa de intervenţie chirurgicală, în
timp ce doctorul anunţa momentul morţii mele? Nu. Poate credeţi că am
văzut o lumină strălucitoare la capătul tunelului, aşa cum afirmă unii?
Nu. După cum e scris atât de limpede în Biblie, n-am ştiut nimic în
acel segment de timp.

Astăzi sunt fascinată când realizez cât de adevărat este Cuvântului
lui Dumnezeu, pe care l-am acceptat între timp. Am dormit aşa cum spune
Scriptura, iar după aceea, Dumnezeu m-a trezit, ca să-mi demonstreze
mie şi să afle toţi cei care vor să ştie adevărul despre starea omului
în moarte, despre dragostea Lui statornică şi protecţia pe care ne-o
oferă când umblăm „prin valea umbrei morţii".

Duminică 08 martie 2009 - Cine este mama?

Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei. (Matei 19,14)
În copilărie, în ziua de 8 Martie o sărbătoream pe mama. Cu ajutorul
lui tata cumpăram sau pregăteam în casă cadouri frumoase şi pregăteam
masa pentru întreaga familie. Era ziua ei şi doream să îi mulţumim
pentru tot ce făcea pentru noi. De-a lungul anilor, am început să mă
gândesc şi la alte femei care au fost adevărate mame pentru mine.
Astfel, Ziua Mamei a devenit, treptat, o zi de apreciere faţă de orice
femeie, care s-a purtat ca o mamă faţă de mine, şi astfel de persoane
nu au fost puţine.

Îmi amintesc de sora Gabriela. Ce mamă minunată a fost pentru mine!
Discutam adesea la telefon şi îmi oferea întotdeauna sfaturi pline de
înţelepciune care m-au ajutat să izbândesc în viaţă. Am învăţat foarte
mult din spiritul ei ospitalier.

Apoi, mă gândesc la mătuşa mea Ethlene, care nu a avut copii, dar
care a fost mamă pentru atât de mulţi copii. Încă din copilărie, ea a
fost o a doua mamă pentru mine. Îmi aduc aminte că am învăţat împreună
cu ea primele cântece pentru Şcoala de Sabat şi primele povestiri
biblice. Mi-a inspirat o dragoste deosebită faţă de copii, pe care o
manifest faţă de copiii mei şi faţă de toţi copiii pe care îi
întâlnesc, oriunde merg. Aş putea aminti multe alte femei care mi-au
influenţat viaţa şi mi-au arătat că dragostea de mamă se extinde
dincolo de proprii copii. Această iubire derivă nu din ceea ce facem,
ci din ceea ce suntem.

Domnul Isus
este cel mai important exemplu în privinţa manifestării dragostei faţă
de copii. Vă aduceţi aminte când mamele şi-au adus copiii la El ca să
îi binecuvânteze? Era atât de obosit; avusese o zi lungă. Cunoscând
aceasta, ucenicii Săi doreau să-L protejeze; se gândeau să nu fie
deranjat de neastâmpărul copiilor; în fond, El avea lucruri mult mai
importante de adus la îndeplinire. Dar Domnul Hristos a privit dincolo
de propriile sentimente şi nevoi şi a văzut feţele nerăbdătoare ale
copiilor; a simţit dragostea şi dorinţa lor de a fi cu El, iar aceasta
a fost tot ceea ce a contat. I-a chemat la El şi a arătat iubire faţă
de fiecare.

Aşa este şi dragostea mamei, o iubire care trece dincolo de propria
persoană şi propriile nevoi pentru a îmbrăţişa pe altcineva cu
dragostea lui Dumnezeu. Sunteţi mamă? Chiar dacă nu aveţi copii,
răspunsul este afirmativ. Pentru că Dumnezeu a chemat pe fiecare femeie
să manifeste dragostea Lui faţă de cei care au nevoie cel mai mult de
ea. Aceasta este lucrarea mamelor. Cine este mamă? Mamă este fiecare
femeie care are dragostea lui Dumnezeu în suflet.

Luni 09 martie 2009 - Frustrare

Unde
mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?
Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa
morţilor, iată-Te şi acolo. (Psalmi 139,7.8)
Călătoria a început fără incidente. Alesesem o rută cu un peisaj
deosebit, evitând totodată traficul de pe drumul naţional, şi speram că
e o alegere bună. Călătoria fusese programată cu câteva săptămâni
înainte şi eram dornică să mă întâlnesc cu prietena mea (care-mi era ca
o soră) şi cu familia ei. Vremea era perfectă şi pe traseu vedeam
peisaje care demonstrau măiestria marelui Creator.

Din când în când întâlneam indicatoare care-mi semnalau că aproape
am ajuns la destinaţie. Am scos în mare grabă harta cu direcţiile
necesare pentru a-mi continua călătoria. Aproape pe neobservate, cerul
s-a întunecat şi picături incredibil de mari au început să lovească în
maşina mea. Aveam vizibilitate din ce în ce mai redusă. Totul era gri
în jur. Am pătruns pe drumul naţional, dar nu înţelegeam de ce durează
atât de mult ca să găsesc drumul spre casa prietenilor mei; era evident
că omisesem vreuna dintre instrucţiunile hărţii, alegând să mă bazez pe
propria intuiţie. Din cauza acestei greşeli majore, am ajuns în alt
stat! Eram obosită şi frustrată. Estimasem că voi călători cinci ore şi
trecuseră deja şapte!

Ploaia devenea mai calmă, norii se retrăgeau şi soarele apunea
încet. În loc să mă concentrez asupra frustrării, mi-am adus aminte de
rugăciune. După ce i-am cerut lui Dumnezeu să mă călăuzească şi am
cântat câteva imnuri, am început să şoptesc nehotărât: „Doamne,
condu-mă spre drumul corect." Când am terminat cu „amin", mi-am ridicat
privirea spre cer şi am văzut curcubeul. Dar nu era un simplu curcubeu,
ci un curcubeu dublu! După ce am observat cele două curcubeie, am văzut
un indicator care-mi semnala că drumul meu se află la mai puţin de o
milă distanţă. Curcubeu dublu, binecuvântare dublă!

Curând, am ajuns în siguranţă la prietenii mei şi am petrecut un
weekend minunat. Când m-am întors duminică acasă, am călătorit cu o
înţelegere nouă despre prezenţa şi grija lui Dumnezeu. Acel curcubeu
dublu mi-a amintit că Dumnezeu revarsă averse de binecuvântări asupra
noastră şi că este cu noi în orice situaţie. Dacă ne oprim şi-I cerem
ajutorul, niciodată nu ne va părăsi. El este mereu alături de noi fie
în vremuri de pace, fie în vremuri de frustrare.

Marţi 10 martie 2009 - Căutători - găsitori

Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi. (Matei 7,7)
Nu sunt persoana care găseşte uşor lucrurile. Mă pricep mai degrabă să
le pierd. Chiar dacă acestea sunt uşor de găsit, eu nu le observ.
Deseori, când exclam disperată „nu pot să găsesc...", soţul meu vine să
mă salveze. Lucrurile apar brusc, atunci când el îmi vine în ajutor.

Ochelarii sunt obiectul cel mai pierdut şi cel mai găsit dintre
toate lucrurile. Dacă am grijă ca aceştia să-mi stea pe nas, atunci
spectacolul descris mai sus nu are loc. Într-o zi, am reuşit să-mi
pierd telefonul mobil. A fost foarte dureros. Mă simţeam de parcă aş fi
pierdut o parte din mine.

Când am început să deznădăjduiesc, Isus mi-a dat câteva cuvinte de
încurajare. Nu trebuie să-mi fie teamă că nu voi găsi obiectele
pierdute; ochii mei vor fi unşi cu alifie (Apocalipsa 3,18). Dacă voi
continua să caut, voi găsi - „căutaţi şi veţi găsi." Pe de altă parte,
nimic din viaţa mea nu poate fi atât de ascuns, încât să scape privirii
lui Dumnezeu. Agar, respinsă, aflându-se singură în sălbăticie, a avut
siguranţa că Tatăl ei din ceruri are grijă de ea. Mi-am liniştit inima
agitată, asemenea lui Agar, prin următoarele cuvinte: „Cu adevărat, am
văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!" Şi El a sărbătorit împreună cu
mine când am găsit ceea ce am pierdut.

A mai avut cineva încredere că Dumnezeu are putere să descopere
lucrurile tainice - Daniel: „Dar este în ceruri un Dumnezeu care
descoperă tainele" (Daniel 2,28). Pentru Dumnezeul meu, care cunoaşte
secretele naţionale şi internaţionale, descoperirea unui ceas, a
cheilor rătăcite, a ochelarilor lăsaţi unde nu trebuie este cu adevărat
de mică importanţă.

Chiar şi în vremurile biblice, oamenii au pierdut lucruri şi s-au
pierdut chiar şi oameni. Gândiţi-vă la parabolele despre moneda
pierdută, oaia pierdută şi fiul pierdut. De fapt, conceptul pierderii
este de o mare importanţă pentru Isus. El nu vrea ca noi să pierim. „Şi
ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde
sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?" (Matei
16,26). Dumnezeu L-a trimis pe singurul său Fiu să moară pentru noi, ca
să ne recupereze pentru viaţa veşnică.

Da, Isus ne poate ajuta să găsim orice dorim, inclusiv viaţa
veşnică; dar noi trebuie să-L dorim mai întâi pe El. Gândeşte-te la
promisiunea minunată: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi
căuta cu toată inima." (Ieremia 29,13)

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că niciodată căutarea mea după Tine nu este în zadar.

Miercuri 11 martie 2009 - Marea cursă a Harului

De
aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi
alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca
niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare
în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos. (2 Petru 1,10.11)
Era ora două. Împreună cu sora mea şi cu soţul ei stăteam ghemuiţi de
emoţie în hainele de iarnă specifice Alaskăi. Focul tras anunţa
întregul oraş că prima echipă de câini a cursei Iditarod din 1992 se
afla la o distanţă de aproximativ două mile de localitatea Nome.

Cursa Iditarod se întinde pe o suprafaţă de peste o mie de mile în
tundra îngheţată si este cunoscută în istorie ca fiind cursa vieţii si
a morţii. În anul1925, doi copii au murit din cauza difteriei. Apoi s-a
declanşat o adevărată epidemie. Singurul doctor al oraşului a chemat
ajutor prin radio telegraf. În oraşul Anchorage se găseau aproximativ
trei sute de mii de unităţi cu ser antitoxic. Guvernatorul a solicitat
ca echipele cele mai bune de sănii trase de câini să ajute ca aceste
unităţi de ser să ajungă în localitatea Nome. Temperatura aerului era
de aproximativ - 60 grade F (aprox -51grade C) când nu bătea vântul.
Chiar şi în aceste condiţii, douăzeci de echipe s-au oferit voluntar.
S-a parcurs o treime din drum pe calea ferată, după care s-a parcurs cu
câinii restul distanţei de şase sute şaptezeci şi patru de mile,
printre furtunile furioase, de-a lungul mării îngheţate în timpul
nopţii, ajungând în Nome în mai puţin de şase zile. Oraşul a fost
salvat. Joe Redington, unul dintre cei mai experimentaţi oameni ai
curselor, care se temea că oamenii vor uita Marea cursă a Harului, a
iniţiat în 1967, împreună cu Dorthy Page, cursa Iditarod.

Eram în vizită la sora mea în Nome şi venise marea zi (sau noapte).
Am ajuns în mulţime, în apropiere de linia învingătorului, dornică să
prind o licărire a farului lui Martin Buser, care purta lumina prin
noapte, în drumul spre victorie. Da, Martin, concurentul nostru
preferat, reuşise să parcurgă distanţa în doar zece zile. Eram epuizată
de aşteptare şi emoţie, când în mintea mea a răsărit o altă imagine: eu
alergam biruitoare spre porţile cerului. Un strigăt se auzea venind
dinspre îngeri şi Isus ne întâmpina pentru a ne păstra lângă El pentru
totdeauna.

Mi-au apărut lacrimi în ochi în timp ce realizam cât de emoţionat va
fi tot cerul pentru cei care au ales să alerge şi să intre prin poarta
cerului în Cetatea Sfântă. Gândindu-mă că de fapt nu aveam nici cea mai
vagă idee despre ceea ce experimenta în acel moment Martin Buser, am
presupus că nici îngerii nu realizează ce înseamnă să fii răscumpărat
dintr-o lume plină de păcat, şi totuşi se bucură că suntem spre finalul
marii curse a harului.

Joi 12 martie 2009 - Nicio femeie nu e o insulă

... Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora. (Efeseni 4,25)
În timp ce călătoream spre locul de muncă, am observat că era una
dintre ocaziile rare cu trafic fluent. Maşinile circulau în ambele
direcţii şi pe diferite rute, fără să întâmpine dificultăţi. Părea că
toţi cooperau pentru binele celuilalt. Nimeni nu claxona, nu era
nemulţumit. După ce am ieşit de pe autostradă, m-am gândit că am o zi
deosebit de plăcută. Parcă mi se datora până şi sincronizarea
semafoarelor. Am început să mă mândresc cu asta în tăcere.

Deodată parcă m-a lovit cineva: Nu mi se datorează toate acestea.
Ceilalţi şoferi, conştienţi sau nu, cooperau, eu nu operam într-un gol;
puteam să conduc cu viteză regulamentară, să folosesc semnalizarea, să
respect toate regulile şi, cu toate acestea, să fiu implicată într-un
accident din cauza neatenţiei altcuiva. Eram dependentă de alţi şoferi,
de atenţia lor şi trebuia să urmăresc în ce direcţie merg ei. De fapt,
fusesem implicată într-un accident cu câteva săptămâni în urmă.
Conduceam spre casă după o zi minunată de închinare. Nu conduceam cu
viteză şi eram atentă, dar un alt şofer, care avea viteză şi nu era
atent, mi-a lovit maşina în spate. Respectasem toate regulile şi, cu
toate acestea, s-a întâmplat. Eu am fost cea care a ajuns în spital, în
timp ce şoferul care m-a lovit n-a păţit nimic. Dar Îi mulţumesc lui
Dumnezeu că nu am păţit nimic grav.

Nu! Nicio femeie nu este o insulă. În toate aspectele vieţii
noastre, în mod necesar depindem unii de alţii. Mâncarea depinde de
munca fermierului, producătorului, şoferului şi vânzătorului. Hainele
pe care le îmbrăcăm depind de fabricile de confecţii şi magazine.
Călătoriile noastre depind de autotu­risme, autobuze, trenuri, avioane
şi vapoare. Pentru a avea o sănătate bună, psihică, emoţională sau de
altă natură, uneori apelăm la medici sau la alţi specialişti. Şi lista
poate continua, ca să ne reamintească mereu că nimic nu este de sine
stătător sau auto suficient. Nu suntem insule mici care acţionăm
independent, neafectaţi de cei din jurul nostru. Noi suntem parte a
unui întreg interdependent pentru că astfel am fost creaţi de Dumnezeu.
Doar El nu depinde de nimeni şi nimic. Cu toate acestea, chiar dacă El
alege şi doreşte să facă parte din viaţa noastră, nu ne va forţa. Ne
invită şi ne imploră să cooperăm cu El, Cel atotştiutor, omniprezent şi
atotputernic; putem să acceptăm invitaţia pentru binele nostru. El ne
iubeşte atât de mult!

Vineri 13 martie 2009 - Nimic nu este intamplator



Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi, în orice loc, mireasma cunoştinţei Lui. (2 Corinteni 2,14)
Din moment ce locuiesc la zece minute distanţă de spital, unul dintre lucrurile de rutină este să conduc spre serviciu. Într-o zi, am ieşit din casă cu un scop bine determinat - să parcurg această distanţă în opt minute, să ating acest record. Trebuie să păstrez limita de viteză, mi-am spus şi m-am rugat să nu întârzii. Dar, în timp ce conduceam, s-a produs surpriza. Un autobuz pentru elevi era chiar în faţa mea şi oprea din când în când pentru ca aceştia să coboare fiecare la domiciliul său. Şoferul autobuzului a fost atât de generos, încât a lăsat un alt autobuz să meargă înaintea lui. Deşi confuză, am decis să nu mă stresez din cauza situaţiei. Am lăsat deoparte preocuparea pentru record şi am început să aştept cu răbdare. Mi-am spus în acel moment: Care sunt şansele ca să se întâmple din nou acelaşi lucru? Cu toate acestea, câteva zile mai târziu, istoria s-a repetat. De data aceasta, o maşină cu echipament pentru servicii tehnice mergea cu o viteză de zece mile la oră. În altă zi, autoturismul unui cuplu vârstnic mergea agale fără nicio grijă. Trebuie să mărturisesc că răbdarea mea era testată.
M-am oprit pentru un moment să meditez la situaţia cu care mă confruntam şi m-am întrebat: Care sunt lecţiile spirituale pe care ar vrea Dumnezeu să mi le transmită prin aceste experienţe? I-am cerut să-mi dea un răspuns şi El mi-a descoperit un adevăr spiritual foarte important prin devoţionalul Să-L cunosc pe El. Citez: „Autorul divin al salvării n-a lăsat nicio lacună în planul Său; fiecare etapă este perfectă... Planul răscumpărării se îngrijeşte de orice nevoie şi de orice dorinţă a sufletului." (p. 96)
Atunci când îmi amintesc aceste cuvinte, realizez că nimic nu este îngăduit de Dumnezeu din întâmplare sau coincidenţă. Planul de mântuire este complet şi perfect, iar încercările, testele, ispitele sau experienţele, oricât de nesemnificative ar părea, au fost iniţiate pentru creşterea noastră spirituală şi desăvârşirea caracterului. În felul acesta am înţeles de ce Dumnezeu permite să mă confrunt cu blocajul în trafic.
Îţi mulţumesc, Tată, pentru că mă ajuţi să cresc şi să triumf, în Hristos, şi pentru că nu mă laşi singură atunci când mă confrunt cu cea mai mică încercare din viaţa mea.

Sâmbătă 14 martie 2009 - Legea din inimă

Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! (Psalmi 51,10)Dar
iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile,
zice Domnul: Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în
inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. (Evrei 8,10)
Primul an de liceu a fost şi primul meu an departe de casă. Locuiam la
internat şi, în cea mai mare parte a timpului, savuram tot ce se
întâmpla acolo. Unul dintre lucrurile cu care m-am obişnuit mai greu a
fost să mă trezesc la ora 6:00 în fiecare dimineaţă, de luni până vineri.

Eram tânără, dar în acelaşi timp ştiam ce vreau. În ciuda orei matinale
la care mă trezeam, nu eram dispusă să renunţ la timpul meu de
închinare, aşa că mă sculam la 4:30
şi mă strecuram în linişte afară din dormitor ca să nu le trezesc pe
colegele mele de cameră. Mergeam la duş, mă aranjam şi mă aşezam în hol
ca să studiez Biblia. Cel mai adesea citeam din Psalmi şi aceasta m-a
îmbogăţit spiritual.

În acelaşi an însă, foloseam o listă spirituală de evaluare. În
fiecare seară, înainte de culcare, analizam şi verificam dacă am călcat
vreuna dintre cele zece porunci. Unele erau foarte uşor de respectat -
nu aveam alt dumnezeu, nici idoli, n-am luat numele Domnului în deşert,
respectam Sabatul, fără crime, niciun furt şi niciun adulter. Deci,
nicio problemă. Minciuna, invidia şi respectarea părinţilor cereau un
timp de meditaţie mai îndelungat.

După cum vă puteţi imagina, cu un studiu biblic regulat şi meditaţie
zilnică, curând am fost învăluită de „tendinţe creativ-decorative" şi
în multe seri plecam la culcare cu gândul că nu am păcătuit în ziua
respectivă. Oare greşeam cu ceva?

Doar după ce am auzit o serie de predici care puneau în discuţie
„ceea ce faci" şi „ceea ce nu faci" în cadrul celor zece porunci, mi-am
dat seama de greşeala pe care am comis-o. Eu nu acceptasem niciodată că
am fost cu adevărat păcătoasă. Străduindu-mă să păzesc poruncile lui
Dumnezeu, mă consideram în ordine, în loc să realizez că există lucruri
la care trebuie încă să lucrez. Iată de ce Scripturile ne descoperă că
Dumnezeu vrea să zidească în noi inimi curate, că vrea să scrie Legea
Sa şi în inimile, nu doar în minţile noastre. Această nouă înţelegere
mi-a dat posibilitatea ca acţiunile mele să-L reflecte mai mult pe
Dumnezeu, decât pe mine însămi.

Dumnezeu să vă binecuvânteze astăzi şi să vă ajute să lăsaţi la o
parte propriile formulare de evaluare şi să acceptaţi să trăiţi după
voia Lui.

Duminică 15 martie 2009 - Prieten nedespărţit

Învaţă-l pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea. (Proverbe 22,6)
Nepoţica mea, Natalia, este un copil drăguţ. Ori de câte ori e posibil,
ea petrece câteva zile de vacanţă împreună cu mine. Când avea şapte ani
a venit să stea o săptămână la mine. Ne-am plimbat pe străzile
oraşului, am mâncat cornuri cu îngheţată şi am avut parte de momente de
neuitat. Într-o zi ne-am aşezat în camera de oaspeţi, când mi-a spus:
„Bunico, se pare că niciodată nu te simţi singură!"

„De ce spui asta?" am întrebat-o.

„Pentru că eu văd că ai un Prieten foarte special care te iubeşte şi
îţi oferă compania Sa. Atunci când copiii tăi sunt departe, El este
mereu alături de tine, chiar dacă este invizibil."

Am fost emoţionată să aud o astfel de afirmaţie din partea ei. M-am
simţit fericită să ştiu că putea să vadă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa
mea, la fel cum şi eu am observat prezenţa Lui reflectată în această
fetiţă. I-am spus cât de fericită sunt că pot avea o nepoată şi că
viaţa ei este foarte specială pentru mine. Mi-am exprimat bucuria
adesea, când vedeam cum creşte şi modul în care gândeşte.

Din acea zi, am început să mă gândesc la cuvintele ei şi am fost
provocată să experimentez mai profund prezenţa lui Dumnezeu în viaţa
mea. În momentele dificile şi de singurătate, când copiii mei se
întorceau la „cuiburile" lor, simţeam mai mult prezenţa lui Dumnezeu în
viaţa mea.

Copiii se căsătoresc şi pleacă. Ei îşi fac casele în alte locuri,
iar noi, părinţii lor, rămânem singuri, la fel cum ne-am început viaţa
împreună. Ce bucurie să-i ţinem pe nepoţi pe genunchii noştri! Ei devin
o extensie a vieţilor noastre. Ce mare bucurie să vedem cum ceea ce
i-am învăţat pe copiii noştri despre dragostea lui Dumnezeu este
cultivat în nepoţii noştri! În schimb, aceşti micuţi vin în casele
noastre şi ne ajută să înţelegem mai complet binecuvântarea unui cămin
creştin, în care copiii sunt învăţaţi căile Domnului.

Îţi mulţumim, iubitul nostru Părinte, pentru că ne dai certitudinea prezenţei Tale în vieţile noastre şi ale celor dragi.

Luni 16 martie 2009 - Paşi neclintiţi

Paşii
mei stau neclintiţi pe cărările Tale şi nu mi se clatină
picioarele.
(Psalmi 17,5)

Eram
în vacanţă în regiunea Stâncile Canadei, lângă localitatea
Banff, Alberta. Înainte să facem un traseu de o zi, ne-am rugat lui
Dumnezeu pentru ca El să ne ofere protecţie în timpul călătoriei.
Am decis să lăsăm maşina în parcare şi să mergem spre lacul
frumos de culoare turcoaz.

Era
o zi frumoasă de mai. Am mers până în cealaltă parte a lacului.
Priveliştea era magnifică, iar noi eram încântaţi de ceea ce
vedeam. Întorcându-ne pe un alt drum, prin pădure, am găsit
puţină zăpadă pe o palmă de pământ unde nu ajunseseră razele
soarelui. Când coboram însă spre locul unde parcasem maşina, ne-a
întâmpinat un strat de zăpadă înalt de doi metri pe care nu
aveam cum să-1 ocolim, aşa că toată lumea a sărit ca pe topogan
fără nicio problemă.

Am
privit cu îngrijorare. Oare aş putea să fac şi eu acelaşi lucru
în siguranţă? Poate că ar fi mai bine să păşesc şi să ajung
cu bine la maşină. Aşa că am făcut un pas şi, deodată, am
realizat ce greşeală făcusem. Nu puteam să ajung în siguranţă
şi nici înapoi nu puteam să mă mai întorc. Aşa că am strigat
la soţul meu: „Ajutor!" El era prea departe ca să mă audă,
dar fiica mea şi soţul ei au auzit şi s-au întors să vadă ce
s-a întâmplat. Tocmai luasem încă o decizie greşită şi am
încercat să mai fac un pas pe zăpadă. În următorul moment am
aterizat cu spatele pe pista dură a parcării, lovindu-mă la ceafă.

Spre
liniştea noastră, nu am fost prea tare afectată - doar câteva
vânătăi la spate, dar nicio fractură. Dacă aş fi aterizat pe o
parte, mi-aş fi rupt şoldul sau umărul din cauza loviturii pe care
am simţit-o. M-am ridicat cu ajutorul soţului meu şi al fiicei şi
ne-am continuat vacanţa.

În
ziua aceea am învăţat câteva lecţii importante:

1. Chiar şi atunci când luăm decizii greşite, Dumnezeu are grijă
de noi şi răspunde la rugăciunile noastre.

2. În
timp ce Dumnezeu ne protejează de pericole serioase, El îngăduie
să se petreacă efectele naturale ale acţiunilor noastre, ca să ne
înveţe lecţii importante.

3. Atunci
când cerem ajutor, este mai bine să aşteptăm răbdători decât
să mergem singuri înainte.

Marţi 17 martie 2009 - Florile recunoştinţei

Şi
orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în
Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.
(Coloseni 3,17)

Recent,
o femeie din biserica noastră a început un proiect de slujire. Mai
întâi, obţinea informaţii despre faptele bune săvârşite de
membrii bisericii. Apoi, tipărea fiecare informaţie pe o coală de
hârtie decupată în formă de floare şi o expunea pe perete,
alături de alte note de mulţumire, astfel încât toţi să poată
afla despre faptele bune manifestate de oameni iubitori. Este un
lucru demn de apreciat acela de a-i face pe oameni să simtă căldura
dragostei şi să se simtă apreciaţi.

Tatăl
meu, care se ocupa cu amenajarea terenurilor şi a grădinilor, sădea
multe flori, arbuşti şi copaci ornamentali. De obicei, le dădea
clienţilor un bonus pe lângă achiziţia lor. Filosofia lui era
aceea de a dărui flori pentru ca oamenii să se bucure de ele, să
le poată admira şi mirosi. De multe ori, el îşi exprima
nemulţumirea la înmormântări, considerând că florile ajungeau
prea târziu şi nu în timpul vieţii celui decedat.

Aproape
în fiecare săptămână, eu şi fraţii mei luam flori de la tata
pentru a ne decora casele. Fiul meu avea doi ani şi jumătate când
a murit tata, dar el şi-a dezvoltat propria versiune a aceleiaşi
gândiri. Uneori, el trimitea prăjituri gătite în casă
prietenilor pe care îi aprecia cu adevărat.

Multe
flori de apreciere merită prietenii şi oamenii care m-au ajutat
atunci când am căzut în faţa centrului în care îmi completez
studiile. Glezna mea dreaptă s-a luxat şi ambele picioare au luat-o
înainte, în timp ce corpul meu s-a întors spre stânga. Pensulele,
instrumentele pentru apă, vopseaua şi planşele s-au împrăştiat
peste tot.

Prietena
mea Debbie, asistentă medicală, a fost printre primii care au
sosit. Ea a verificat situaţia şi mi-a spus că nu am nicio
fractură. Cineva mi-a adus gheaţă şi pastorul a venit să vadă
dacă totul e în regulă. După ce toată lumea s-a convins că sunt
bine şi mă pot ridica, pastorul Jim m-a apucat de mâna stângă,
iar Ken m-a ridicat de mâna dreaptă şi am stat pe picioarele mele.
Jim şi Dixie au auzit de acest incident şi au venit să vadă dacă
mă pot ajuta cu ceva. Am ajuns cu bine în sala de studiu şi toată
lumea mi-a urat de bine. Aşa că toţi cei pe care i-am menţionat
merită florile recunoştinţei mele!

Vreau
să-I mulţumesc lui Dumnezeu şi fiecăruia în parte pentru
bunătatea lor. N-ai vrea să faci şi tu la fel?

Miercuri 18 mar. 2009 - Cartofii sunt gata

Roada
Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
răbdare... (Galateni 5,22)

Era
primăvară şi împreună cu toată familia am mers să lucrăm în
grădină. Am semănat porumb, mazăre şi cartofi. La sfârşitul
zilei am verificat ceea ce lucraserăm toată ziua şi ne-am simţit
mândri de realizarea noastră. Aveam multe rânduri semănate cu
mazăre şi porumb şi parcele cu cartofi.

În
zilele şi săptămânile următoare am udat şi am îndepărtat
buruienele. Era o bucurie să priveşti grădina. Fetele noastre erau
încântate să vadă plantele firave care se transformau în plante
bine dezvoltate şi erau dornice să vadă ce se va întâmpla în
continuare. Apoi am recoltat mazărea. Era foarte plăcut să despici
tecile de mazăre şi să vezi boabele care se aflau în ele. Apoi am
cules porumbul, împreună cu vecinii şi prietenii noştri.

Ce
se întâmpla însă cu cartofii? Deşi trecuseră luni de zile,
cartofii nu păreau a fi gata. Nu cunoşteam indiciile care ne-ar fi
ajutat să constatăm când putem să-i recoltăm. Am gândit că
poate trebuie să se usuce frunzele. Aşa că am aşteptat şi am tot
aşteptat.

Într-o
zi, după aproape un an, unul dintre membrii familiei a decis să
smulgă o rădăcină de cartofi. N-a fost uşor, dar a încercat cu
mai multă forţă şi a reuşit să smulgă un cartof mare, agăţat
de rădăcină! Entuziasmaţi, am continuat să săpăm şi am găsit
cartofii.

Am
învăţat o lecţie din această experienţă. Le vorbim celor pe
care îi iubim, prietenilor şi celor din familie despre Dumnezeu. Ne
rugăm pentru ei şi trăim o viaţă exemplară. Uneori aşteptăm
mult timp, dar nu vedem niciun semn că există vreun impact
spiritual pozitiv asupra lor. Suntem temători şi neliniştiţi din
cauza timpului îndelungat până când vedem că ei încep să
dezvolte o relaţie cu Dumnezeu. La fel cum se întâmplă cu
cartofii, Dumnezeu lucrează cu ei. În cele din urmă, ei devin
prietenii Lui, deşi noi nu putem vedea acest lucru.

Ai
cumva un copil, soţul, prieteni sau membri ai familiei pentru care
te rogi de mai mult timp? Ai început să-ţi pierzi răbdarea? Nu
renunţa. Sămânţa a fost semănată. Când va sosi timpul, vei
vedea şi roadele.