Devotional pentru femei 2009

Devotional pentru femei - 2009

Luni 12 ianuarie 2009

Nu renunţa niciodată! - Bonnie Moyers

„M-am deprins să fiu mulţumit cu starea in care mă găsesc... Pot totul in Hristos, care mă întăreşte." - Filipeni 4:11-13.

M-am gândit la aventurile lui Sam şi m-am întrebat cum s-ar fi comportat cele mai multe dintre noi dacă ne-am fi confruntat cu aceeaşi afecţiune sau situaţie nefericită. Am fi suspinat, am fi gemut, ne-am fi plâns? Sau, asemenea lui Sam, am fi făcut tot posibilul să ne simţim bine în acea situaţie, chiar dacă era departe de a fi ideală?
Multe femei din Biblie s-au confruntat cu provocări diverse. Lea s-a numărat printre ele. Ştia că soţul nu o iubeşte. Citind Geneza 29,31-35, vom observa ce nume le-a pus Lea băieţilor ei. Când s-a născut Iuda, atitudinea ei pare să se fi schimbat. De ce? Ce urmări crezi că a avut acest fapt? Când vremurile sunt tulburi şi suferim fizic sau spiritual, când ne lăsăm cuprinse de depresie, Dumnezeu ne poate ajuta să ieşim la lumină. Nu trebuie decât să cerem harul Său pentru a putea face faţă. Situaţia se va îmbunătăţi într-o zi. Dacă nu pe acest pământ şi acum, atunci când va veni Isus.
Avem această speranţă. Haideţi să învăţăm să nu renunţăm niciodata.

Marţi, 13 ianuarie 2009

Ciorapi trimişi din cer


„El Se va îndura de tine, când vei striga; cum va auzi, te va asculta." (Isaia 30,19)
Era în anul 1960, iar eu frecventam o şcoală creştină cu internat, în
California. Aveam 17 ani şi eram în clasa a unsprezecea. Viaţa era
frumoasă, dar nu întotdeauna uşoară, deoarece părinţii mei adoptaseră
două fetiţe coreene şi nu mai aveau bani să-mi trimită şi mie. De fapt,
abia dacă reuşeau să-mi plătească taxele, pentru care munceam şi eu cu
jumătate de normă.

Pe atunci, era obligatoriu ca toate fetele să poarte ciorapi de
nailon la activităţile bisericii de la sfârşit de săptămână. Aceasta
era regula. Chiar dacă fusesem foarte grijulie cu ciorapii şi
rezistaseră multă vreme, i-am agăţat şi nu aveam bani pentru alţii. Am
făcut această descoperire miercuri. În aceeaşi seară, pe genunchi, am
spus: „Doamne, nu am bani, iar ciorapii s-au rupt. Dacă nu voi avea cu
ce să mă încalţ, o să am probleme. Ai putea cumva să rezolvi această
problemă?" Apoi m-am culcat. Sincer, nu aşteptam nicio soluţie în
viitorul apropiat.

Ziua următoare, joi, poşta a venit cam în jurul prânzului şi ...
surpriză! Aveam o scrisoare. Rareori primeam ceva prin poştă, fiindcă
eram prea ocupată ca să mai scriu şi scrisori. Nu am recunoscut numele
expeditorului din Canoga Park, California. Când am deschis plicul am
găsit o coală de hârtie şi două bancnote a câte 10 dolari. Pentru
situaţia în care mă aflam, erau mulţi bani! Pe hârtie, era scris: „A se
folosi după nevoie." Primisem bani pentru a-mi cumpăra nu numai o altă
pereche de ciorapi, dar şi alte lucruri de care aveam nevoie, astfel
încât părinţii mei nu mai trebuiau să-şi facă griji în luna aceea. Ce
binecuvântare! Eram în al nouălea cer. Alergam în sus şi în jos pe hol,
arătând la toată lumea că primisem bani prin poştă, deşi nu ştiam cine
mi i-a trimis.

Nici astăzi nu ştiu de unde au venit acei bani. Nu am aflat
niciodată cine a fost binefăcătorul meu. Iar acea persoană nu va şti
niciodată cât de importantă a fost acea situaţie în cadrul dezvoltării
relaţiei mele cu Dumnezeu. Am ştiut că e răspunsul la rugăciunea mea,
chiar dacă plicul fusese pus la poştă cu o zi înainte ca eu să înalţ
rugăciunea. Am fost uimită să descopăr că un lucru atât de mic a fost
important pentru Dumnezeu, încât mi-a răsplătit credinţa chiar înainte
de a-I cere ceva. Ziua următoare era „ziua pentru mers in oraş" şi
mi-am cumpărat ciorapii atât de necesari.

Am fost şi încă sunt foarte recunoscătoare că sunt un copil al lui Dumnezeu. Dar tu?

Miercuri, 14 ianuarie 2009


Niciodată să nu spui ,,niciodată"

„Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi." (Matei 10,30)
"Lucrez ca secretară la Conferinţa Moldova de aproape optsprezece ani şi
nu am pierdut niciodată vreo foaie de hârtie. Ei bine, cu excepţia unei
situaţii cu multe cifre. Dar să vă povestesc cum s-a întâmplat. Era
luni dimineaţa şi eram sub presiunea timpului. Trebuia să termin
neapărat de tradus luna decembrie pentru Devoţionalul de anul trecut.
Am început să lucrez, rugându-mă să pot termina în acea zi. Lucrul
înainta bine. Apoi am primit un telefon şi încă unul. Părea că ţinta
mea se îndepărtează văzând cu ochii. Priveam alături, pe birou, foile
cu înscrierile pentru Devoţionalul Misiunii Femeii. Mă gândeam câte
surori ale mele aşteaptă să primească cartea şi s-o ofere şi
prietenelor lor...

În sfârşit, am reuşit să finalizez şi am trimis materialul pe
e-mail. Mulţumesc, Doamne! Mâine voi centraliza comenzile! Marţi
dimineaţă, cu elan, am deschis computerul să introduc comenzile
comunităţilor. Dar ... unde-s foile cu înscrierile? Le lăsasem pe
birou, la vedere. Le-am căutat printre celelalte foi de pe birou, apoi
prin rafturi şi prin sertare. Am îngenuncheat să mă uit sub rafturi,
sub birou, peste tot. Dispăruseră, pur şi simplu. Mi-am întrebat
colegii dacă le-au văzut. Nimeni nu ştia nimic. Stresul creştea cu
fiecare minut. Ce voi face? Cum aş putea reface înscrierile? Ştiam
cifrele pe de rost doar de la patru-cinci districte, dar restul, până
la 61?

Miercuri, căutarea a continuat la serviciu şi acasă. Cu acelaşi
rezultat. M-am rugat arzător ca Domnul să mă ajute să găsesc filele
buclucaşe. Doamne, m-ai uitat? Sau câteva foi de hârtie sunt prea puţin
importante pentru Tine?

Joi dimineaţă, am capitulat. Voi reface înscrierile. Şi aşa trebuie
să-i sun pe fraţii pastori pentru o altă situaţie. Mi-am călcat pe
mândrie şi am început să-i întreb, recunoscând că nu găsesc foile cu
înscrierile. Când am ajuns pe la jumătatea listei, am fost întreruptă:
„Viorica, am primit ceva şi nu înţeleg prea bine ce este!" Privirile
mi-au fost atrase ca de un magnet de foile din mâna stângă a
preşedintelui. Da, aţi ghicit, erau ele, foile buclucaşe! Cineva le
luase din greşeală şi le înapoiase chiar în acea dimineaţă. Nu mică
mi-a fost bucuria că s-au găsit."

Doamne, ajută-mă să am încredere în Tine în fiecare zi şi să nu mă
mai frământ când nu reuşesc singură, ci să Te las pe Tine să lucrezi în
viaţa mea, chiar şi când caut o foaie de hârtie!

Joi, 15 ianuarie 2009


Rugăciuni care au primit răspuns


„Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine." (Psalmi 23,4)



"Mi-era frică şi tremuram, deşi nu era frig. Soacra mea zăcea pe un pat
de spital, gemând din cauza durerii care devenise atât de puternică,
încât o făcea aproape să uite de cei care o înconjurau. Dintr-odată a
scos un ţipăt înspăimântător, un ţipăt de moarte.

În câteva minute a fost înconjurată de medici şi de asistente, care
se străduiau să-i salveze viaţa. Trebuia să fie operată, dar, din
nefericire, chirurgul era plecat în acea zi şi nu se întorcea decât
seara. În tăcere, am încredinţat-o pe mama lui Dumnezeu, rugându-L să
facă o minune şi s-o salveze. Apoi a sosit vestea îngrijorătoare că
doctorul fusese implicat într-un accident, dar că se află în afară de
orice pericol. Am căzut într-o tăcere adâncă, iar corpul îmi tremura.
Picioarele refuzau să-mi susţină trupul. Lacrimile îmi curgeau
necontrolat; mă întrebam cum se vor încheia toate acestea.

Mulţi oameni au îngenuncheat, rugându-se pentru doctor şi pentru
pacienţii care aveau urgent nevoie de el. A ajuns în scurt timp, iar
radiografiile au confirmat că se afla în afara oricărui pericol. Din
fericire, era sănătos.

După puţin timp, mama a fost dusă în sala de operaţii. Intervenţia a
reuşit, dar ne aflam doar la începutul problemelor, deoarece avea
tensiune arterială mare, dificultăţi la respiraţie şi glicemia
ridicată.

Fii, fiice, mătuşi, unchi şi prieteni au sosit în grabă la spital ca
să o vadă. Circula zvonul că nu va supravieţui; toată lumea aştepta
veşti de la spital. Membrii familiei se rugau zi şi noapte. Mama
respira cu ajutorul tubului de oxigen. A rămas în comă până ne-am
pierdut orice speranţă. Eram tulburaţi. Orice veste venită de la spital
ne umplea inimile de groază.

Dar Dumnezeul nostru iubitor nu a lăsat-o multă vreme în acea stare.
Puţin câte puţin, a început să-şi redobândească puterea până când a
fost în stare să cânte, să se roage şi să-L laude pe Salvatorul său. Şi
noi I-am adus rugăciuni de mulţumire şi am continuat să cerem
împlinirea promisiunilor Sale.

Dumnezeu a fost alături de ea în valea morţii. A eliberat-o din
umbrele morţii. Dumnezeul nostru poate să ne salveze din tot felul de
probleme. Nu aşteaptă de la noi decât să avem credinţă."

Vineri, 16 ianuarie 2009Doamne, curaţă-mi inima!

„Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţă-mă de păcatul meu!" - Psalmi 51,2
Am virat cu atenţie pe o stradă micuţă, mărginită de iarbă de pampas,
înaltă de doi metri. Drumul se pierdea în faţa noastră, scoţând la
iveală copaci falnici, care străjuiau vechile şi bizarele căsuţe de
lemn. Am început să ne simţim ca acasă imediat ce am inspectat casa
mică, dar confortabilă. Nu părea să aibă nevoie decât de puţină vopsea.

Abia târziu am observat pe covor o pată roşie de ceară de la o
lumânare. Ceara se curăţă greu, dar ceara veche dă mai multă bătaie de
cap. Am găsit însă o soluţie. Într-o seară, m-am aşezat pe covor lângă
pată, pregătită cu fierul de călcat şi cu multe şervete de hârtie. M-am
asigurat că temperatura fierului este mică, ca să nu ard covorul. În
timp ce dădeam încet cu fierul de călcat pe şervetul de hârtie care se
afla pe pată, ceara începea să se îmbibe în el. Acest proces a trebuit
repetat de multe ori.

Dar, deşi covorul arăta mult mai bine, treaba nu era terminată.
Exista încă ceară îmbibată în fibrele lui. Cu mare atenţie, am încercat
să separ firele. Şerveţelele de hârtie se înroşeau imediat cu fiecare
apăsare de fier. Fibră după fibră, fir după fir, porţiune după
porţiune, căldura fierului de călcat micşora cantitatea de ceară. Când
ceara se topeşte, fibrele devin mai moi şi mai maleabile. După o muncă
îndelungată şi obositoare, în sfârşit, covorul a fost eliberat de
ceară. Cu ajutorul unei soluţii speciale am îndepărtat o mare parte din
pata roşie care mai rămăsese, dar a fost înlocuită de o pată
roz-deschis - o amintire a ceea ce a fost cândva acolo.

Procesul de curăţare pe care Dumnezeu îl realizează în mine se
aseamănă cu efortul meu de a scoate acea pată. Vechile mele obiceiuri,
vechile răni şi prietenii au făcut să mi se întărească inima, dar
Dumnezeu foloseşte exact cantitatea potrivită de căldură, de neplăcere
şi de presiune pentru a mă transforma. Vindecarea nu se produce brusc,
este un proces de lungă durată. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu
pentru lucrarea minunată pe care o face, pentru fiecare intervenţie în
viaţa mea. Ştiu că rezultatul va fi pe măsura iubirii şi puterii Sale
infinite.

Sâmbătă, 17 ianuarie 2009
Chiar şi trenul s-a oprit

„Pentru
ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică
şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru." - Iosua 4,24

Toată lumea era pe poziţie, pentru a participa la marşul care urma să
aibă loc în acea sâmbătă după-amiază. Tinerii aşteptau momentul de a
intra în acţiune; bucuria participării se putea citi pe feţele tuturor.
Când conducătorii au dat semnalul, toată lumea s-a pus în mişcare.

Trecând pe străzi şi bulevarde, am văzut mulţi oameni ieşind din
casă şi din birouri pentru a vedea ce se întâmplă. Aveam pancarte care
atrăgeau atenţia asupra efectelor dăunătoare ale alcoolului şi
tutunului şi am cântat pe toată durata marşului. Puteam fi auziţi de
departe. Am distribuit toată literatura pe care am avut-o cu noi.

Când am ajuns la calea ferată, primele grupuri au traversat şinele
şi totul a decurs normal. Ceea ce noi nu ştiam însă, era că trenul se
afla aproape, chiar după curbă, dar fiindcă noi cântam cât ne ţineau
plămânii, nu l-am auzit.

Când ne-am dat seama, trenul era foarte aproape, iar ultimele
grupuri încă traversau şinele. Ce puteam face? Nu era timp suficient ca
toată lumea să treacă. Am încremenit pur şi simplu, neştiind ce să
facem.

Spre surprinderea noastră, trenul s-a oprit. Niciodată până atunci
trenul nu oprise în oraşul nostru, dar atunci a oprit şi toată lumea a
traversat liniştită. După ce şi ultimii se aflau în siguranţă,
mecanicii au şuierat şi au pornit mai departe.

În acea după-amiază, am fost sigură că îngerul Domnului se afla
alături de noi, între noi şi tren. Domnul lucrase asupra mecanicului,
ca să poată opri trenul la timp.

Marşul din acea după-amiază a fost de neuitat. Întregul oraş a
discutat despre acţiunea noastră în zilele care au urmat. Implicarea
tinerilor şi modul providenţial în care trenul s-a oprit au constituit
o mărturie clară că Dumnezeul nostru vede totul şi acţionează la
momentul potrivit. Acest episod a influenţat viaţa mea şi a tuturor
celor care au participat. Cât e de minunat să ai un Dumnezeu sfânt,
care Se îngrijeşte de copiii Săi, intervenind cu braţul Său ocrotitor
chiar la momentul potrivit!

Duminică, 18 ianuarie 2009Vecini prietenoşi

„Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu." (Ioan 13,15)
Vecinii noştri, Virginia şi Elmer, s-au oprit să mai stăm de vorbă în
timpul plimbării lor de seară, pe drumul prăfuit care trece pe lângă
casa noastră. Au bătut la uşa casei noastre din această zonă izolată
din Virginia. M-am grăbit să-i invit înăuntru. Cât de mult ne doream să
avem parte de musafiri neaşteptaţi cu care să mai stăm de vorbă!

Avem nişte vecini minunaţi! Toată lumea cunoaşte pe toată lumea de-a
lungul drumurilor din această zonă. Iar familiile, de regulă, nu fug să
se stabilească în altă parte, ci formează o gospodărie în acelaşi loc,
de obicei pe proprietatea care a aparţinut cândva părinţilor. Este o
relaţie frumoasă între familiile acestui ţinut, relaţie care te face să
te simţi împlinit. Cu mulţi ani în urmă, am plecat de acasă să urmez
colegiul într-un mare oraş, dar m-am întors ca să retrăiesc amintiri
plăcute. Oamenii din Nord nu sunt atât de apropiaţi ca aceia din Sud,
după părerea mea. Chiar şi micile cimitire aflate în imediata apropiere
a caselor atestă apropierea familială. Nimeni nu vrea să părăsească
locul unde îşi are rădăcinile.

Vecinii noştri ştiau totul despre noi chiar dinainte de a ne muta -
veştile au circulat din gură în gură între cei care stăteau pe băncile
roase în jurul sobelor. Dar mutându-ne în această zonă rurală, am
descoperit că mai era loc şi pentru persoane neînrudite cu nimeni de
acolo. Pe măsură ce ne despachetam lucrurile, vecinii ne-au făcut să ne
simţim bine-veniţi. Se opreau să se prezinte şi am făcut cunoştinţă.

În timp ce Virginia şi Elmer se îndreptau spre ieşire, le-am spus că
aş fi foarte bucuroasă să-i ajut, pe ei sau pe oricare dintre vecini,
dacă vor avea vreodată nevoie. „Deja ne ajutaţi prin faptul că locuiţi
aici!" mi-a răspuns Virginia.

A fi acceptat şi iubit este cel mai mare dar pe care îl poate primi
cineva. Asta simte şi Isus în ceea ce ne priveşte pe noi. Cât timp a
fost aici, pe pământ, şi a umblat printre oameni, nu a fost întotdeauna
acceptat şi iubit de fiinţele pe care le-a creat. Dar chiar şi aşa, El
ne iubeşte şi ne acceptă. Ne-a oferit un exemplu minunat în tot ceea ce
a spus şi a făcut. Mai mult decât atât, în Ioan 14,1-3, Isus ne asigură
că vrea ca să fim acolo unde este El pentru veşnicie.

Luni, 19 ianuarie 2009Mulţumiri neîntrerupte lui Dumnezeu

„Mulţumiţi-I lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi." (1 Tesaloniceni 5,18)
În acea dimineaţă de Sabat, am ajuns la biserică având mari speranţe.
Voiam să vorbesc cu prietena mea, pentru a afla rezultatele
consultaţiei unei femei care, practic, începuse să orbească. Prietena
mea luase contact cu un număr de medici, reuşind să o programeze la
unul dintre ei. Era din ce în ce mai dificil pentru acea femeie să se
descurce fără ajutor, deoarece nu mai putea vedea. Îşi dorea foarte
mult să poată citi Biblia din nou, aşa cum era obişnuită.

Aşadar, am căutat-o cu privirea pe prietena mea şi, când am găsit-o,
am întrebat-o de rezultatul analizelor. Speram ca acestea să dovedească
că era vorba de cataractă sau altceva ce se putea rezolva prin
operaţie, tratament medicamentos sau, pur şi simplu, prin purtarea
ochelarilor. Din nefericire, medicul spusese că nervul optic fusese
afectat din cauza lipsei de vitamina A şi că nu se mai putea face
nimic. Nu exista vindecare. Această veste m-a întristat foarte mult. A
pierde ceva atât de scump, cum e vederea, şi a fi nevoit să trăieşti în
întuneric era ceva ce putea duce pe oricine la disperare.

Dar ea m-a surprins. Când am încercat să o consolez, de fapt eu am
fost cea consolată, spunându-mi: „Da, sunt oarbă, dar încă pot face
ceva pentru Domnul meu. Am încă vocea, cu care le pot vorbi celor din
jur despre iubirea lui Dumnezeu. Pot împărţi pliante şi le pot da
mărturie celor dragi despre Dumnezeu. Slavă Domnului că încă pot face
aceste lucruri!"

Şi le-a făcut. Împărţea pliante, vorbea despre Isus şi invita
oamenii să participe la seminarii biblice; nu se plângea niciodată şi
întotdeauna avea un zâmbet pe faţă. Un adevărat exemplu.

Astăzi, mărturia ei a rămas vie în memoria mea. S-ar putea ca unele
dintre noi, care putem vedea, să nu facem nici jumătate din cât a făcut
această femeie. Viziunea ei spirituală m-a inspirat şi cred că a fost o
sursă de inspiraţie şi pentru alţii.

Fie ca astăzi, şi noi să dăm mărturie despre Isus oamenilor cu care
venim în contact, folosindu-ne capacităţile pe care le avem, în loc să
ne plângem în legătură cu cele pe care nu le avem. Fiindcă El merită
laudele noastre continue.

Marţi, 20 ianuarie 2009Încercată, dar în viaţă

„Nu voi muri, ci voi trăi şi voi povesti lucrările Domnului. Domnul m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morţii." (Psalmi 118,17.18)
Un bubuit groaznic, metalic, după care nimic, inconştienţă. Persoane cu
voci slabe, aparent foarte îndepărtate, m-au dus pe braţe până la
ambulanţă. Am auzit foarfeci tăindu-mi hainele, dar nu mi-am dat seama
ce analize mi s-au făcut la spitalul din apropiere sau de zborul cu
elicopterul care m-a dus până la centrul de traumatologie al unui mare
oraş.

Glasurile preţioase ale celor dragi pătrundeau până la mine prin
„ceaţă", în timpul orelor şi zilelor cât m-am aflat la terapie
intensivă. „Ce s-a întâmplata?" era întrebarea mea constantă. Cu
răbdare, soţul meu mi-a explicat că, în drum spre biserică, în acea
frumoasă dimineaţă primăvăratică de Sabat, un autoturism trecuse pe
lângă semnul STOP cu o viteză de 100 de kilometri pe oră şi lovise din
lateral maşina noastră.

Timp de trei săptămâni, am fost în grija a patru echipe de medici
extrem de competenţi, care s-au ocupat de multiplele fracturi osoase şi
de numeroasele leziuni interne. Când ortopedul mi-a spus că dezbătuseră
dacă să folosească sau nu un halou cranian pentru oasele mele rupte din
zona gâtului, aproape că l-am îmbrăţişat pentru decizia de a folosi mai
degrabă un guler.

Ocrotirea îngerilor în timpul accidentului nu va înceta niciodată să
mă uimească. Dacă impactul ar fi avut loc cu o secundă mai devreme,
portiera şoferului ar fi fost spulberată spre centrul maşinii, fiindcă
acolo a aterizat uşa din spate de pe aceeaşi parte. De asemenea, soţul
meu spune că, dacă mâinile îngerului nu ar fi preluat volanul după
impact, am fi intrat direct într-un stâlp de tensiune. În schimb, am
intrat printre stâlp şi gard, pe un teren arat recent.

Nu încetez să-mi exprim recunoştinţa pentru membrii bisericii mele,
care s-au rugat pentru mine şi care m-au copleşit cu mesaje, vizite,
telefoane, mâncare, încurajări şi multe altele de-a lungul săptămânilor
numeroase de recuperare.

Când mă trezesc în fiecare dimineaţă, Îi mulţumesc lui Dumnezeu
pentru viaţa pe care mi-a oferit-o în continuare. Când căldura verii
face ca gulerul de la gât să devină incomod, Îi mulţumesc lui Dumnezeu
pentru ocaziile nenumărate pe care mi le-a dat de a-L lăuda pentru
ocrotirea şi vindecarea cu care m-a binecuvântat. Indiferent de
situaţie, vreau să-mi petrec viaţa mărturisind despre puterea Sa
salvatoare. Nu vrei să mi te alături?

Miercuri, 21 ianuarie 2009 -Puterea unei singure femei

„În nimeni altul nu
este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat
oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi."
(Fapte 4,12)

Regele David avea din nou probleme.
Absalom încercase să-i ia tronul şi fusese învins.
Dar acum, un instigator, Şeba, îi convinsese pe israeliţi
să-1 urmeze pe el, nu pe David. Ioab, comandantul armatei lui
David, îl urmărise pe Şeba până la
Abel-Bet-Maaca şi asediase cetatea. Soldaţii au
confecţionat un berbec şi au început să lovească
în ziduri. La un moment dat, o femeie înţeleaptă,
de pe zid, a strigat la soldaţi: „Hei! Spuneţi-i lui
Ioab că vreau să-i spun ceva!" Ioab a venit, iar
această femeie i-a spus că cetatea lor fusese o cetate
pacifistă, o cetate bună, şi nu înţelegea
de ce voia Ioab să o distrugă, din moment ce nu-1 voia
decât pe Şeba. Atunci, Ioab i-a spus că, dacă
Şeba va fi predat, oraşul va fi salvat. La aceasta, femeia
i-a răspuns: „Capul lui îţi va fi aruncat peste
zid" (2 Samuel 20,21). Şi femeia a discutat cu toţi
concetăţenii ei şi s-a ţinut de promisiune. Ca
urmare, Ioab s-a retras (vers. 22). Iată puterea unei singure
femei!

A decapita pe cineva ni se pare
revoltător, dar, datorită înţelepciunii şi
curajului acestei singure femei, au fost salvate multe, multe vieţi.

Puterea unei singure femei! Şi
alte femei din Vechiul Testament au reuşit singure să
producă o schimbare notabilă. Tamar, Rahav, Debora, Iael,
Abigail şi Riţpa sunt câteva dintre femeile care au
acţionat decisiv în vremea lor, când considerăm
că femeile nu aveau o influenţă prea mare. Dar şi
în vremea noastră există femei care au dat dovadă
că au putere. Ezit să dau exemple, deoarece sunt foarte
multe, însă voi preciza două: Rosa Parks, care a
realizat foarte mult pentru începerea mişcării pentru
drepturile civile din Statele Unite, şi Betty Ford, soţia
unui fost preşedinte american, care a declarat public că
suferă de cancer de sân. Ambele au produs schimbări
notabile, atât în viaţa bărbaţilor, cât
şi a femeilor.

Desigur, Isus Hristos este exemplul
suprem al puterii personale. Fiecare dintre femeile menţionate a
trebuit să fie sprijinită de câte cineva, însă
Isus a ales singur să moară pentru noi. El ar fi murit
chiar şi pentru o singură persoană, dacă ar fi
existat riscul să piară fără sacrificiul Său.
Aceasta înseamnă să ai putere! Tot ce avem noi de
făcut este să acceptăm sau să respingem acest
sacrificiu. Textul de astăzi afirmă că doar prin
Numele Lui putem să fim mântuiţi. Urmează ca
fiecare dintre noi să manifestăm puterea personală de
a lua o decizie. Eu aleg să accept astăzi oferta
Mântuitorului. Dar tu?

Joi 22 ianuarie 2009 - Călăuzire divina


„Dumnezeu este cetăţuia
mea cea tare...El mă călăuzeşte pe calea cea
dreaptă." (2 Samuel 22,33)

Mă întorceam de la
Convenţia Departamentului Misiunea Femeii, care a avut loc la
Stupini în luna septembrie 2007. Era o vreme mohorâtă
şi răcoroasă. Eram singură în maşină
şi conduceam gândindu-mă la clipele minunate
petrecute împreună cu surorile din întreaga ţară,
retrăind fiecare moment al întâlnirii.

Deodată, am simţit că
mă cuprinde oboseala şi parcă nu mai eram atât
de sigură pe maşină. A început să-mi fie
teamă, ştiind că nu parcursesem nici jumătate din
drumul până acasă. În faţa mea alerga un
tir cu remorcă. Tocmai urcasem o pantă destul de mare, cu
multe curbe, iar acum şoseaua se vedea până departe,
coborând şi urcând alte dealuri.

Cum priveam în depărtare
căutând un loc ca să depăşesc tirul din
faţa mea, mi-am dat seama că nu pot să fac această
manevră un traseu destul de lung. Un sentiment de îngrijorare
s-a strecurat în sufletul meu, deoarece tirul îmi lua
toată vizibilitatea. Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns,
a început şi să plouă. Cine a mai condus pe
ploaie, ştie ce înseamnă să mergi în
spatele unui tir care rulează cu viteză mare. Era o
situaţie destul de neplăcută - vizibilitate redusă,
ştergătoare funcţionând la maximum şi alte
inconveniente.

Atunci mi-am adus aminte că, la
plecare, ne-am rugat împreună şi fiecare ne-am predat
în mâna Domnului pentru întoarcerea acasă. Aşa
că m-am rugat din nou: „Doamne, dacă eşti cu
mine, atunci fă ca tirul să tragă pe dreapta în
parcarea pe care deja o văd în faţă". Nu a
trebuit să aştept decât trei-patru secunde şi
tirul a început să semnalizeze intenţia de a opri pe
dreapta.

Eram trează, dar mi se părea
că visez. Nu-mi venea să cred că Dumnezeu a ascultat
atât de repede rugăciunea pe care nici nu o rostisem cu
voce tare. N-au trecut două minute şi tirul era deja în
urmă. Pacea şi bucuria mi-au cuprins inima, şi gânduri
de laudă şi mulţumire s-au înălţat
către Cel care mi-a arătat încă o dată că
este cu mine. Acum eram sigură că Dumnezeu mă va ajuta
să ajung cu bine acasă. Şi aşa a fost.

Această experienţă
m-a făcut să mă încred mai mult în
purtarea de grijă a Tatălui ceresc faţă de mine.
El ne asigură pe fiecare: „Cheamă-Mă şi-ţi
voi răspunde."

Sâmbătă 24 ianuarie 2009 - Oraşul sau câmpul„Cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, le va da lucruri bune celor ce I le cer!" (Matei 7,11)
Avusesem parte de o vizită minunată în Ucraina, la nişte prieteni pe
care-i cunoscusem în nişte călătorii anterioare. Totul a mers bine şi
ne-am bucurat că suntem din nou împreună. Acum eram pe drumul de
întoarcere spre Bucureşti, Zurich şi apoi acasă.

Era ora 18:30 când am ajuns în Chişinău. Aici a trebuit să-mi cumpăr
bilet pentru trenul spre Bucureşti. Un tânăr amabil mi-a urcat bagajele
pe scări până la ghişeul de bilete, după care a dispărut în mulţime.
M-am aşezat răbdătoare la rând, după o frumoasă tânără blondă. Mi-am
cheltuit ultimele ruble pe biletul de tren, apoi m-am luptat cu
bagajele până la peron, unde urma să aştept o oră trenul 619, care
venea de la Moscova. Mi-a făcut plăcere să admir apusul de soare în
acest vechi oraş în care, cu mulţi ani în urmă, se născuse bunicul meu
din părinţi de origine germană.

Când aproape că sosise ora plecării, mi-am verificat lucrurile. M-am
uitat în geantă, dar nu am găsit paşaportul. Disperată, am început să
caut în toate bagajele dar paşaportul, nicăieri. Aceasta era o problemă
serioasă. Dispăruse cel mai preţios obiect cu care puteam călători în
acea zonă a lumii. Repede, mi-am plecat capul şi l-am cerut ajutorul
lui Dumnezeu. După părerea mea, aveam două variante: puteam rămâne
acolo, în acel oraş mare, unde nu cunoşteam pe nimeni şi nici limba,
sau puteam merge cu trenul până la graniţa cu România, unde aş fi fost
descoperită fără paşaport şi dată jos din tren în câmp, noaptea. Am
luat hotărârea să merg cu trenul.

Chiar în minutul următor, fata blondă pe care o văzusem la casa de
bilete a alergat spre mine şi a încercat să-mi ia bagajul, gesticulând:
„Paşaportul?" Repede, am alergat sus pe scări la ghişeu. Acolo, în timp
ce se îmbrăca să plece, funcţionara mi-a înmânat paşaportul. Îl uitasem
acolo. Le-am mulţumit din tot sufletul amândurora pentru că şi-au adus
aminte de mine şi m-au căutat.

Am fost salvată de neplăcuta situaţie de a rămâne în acel oraş sau
în câmp, la graniţă. Dumnezeul nostru este întotdeauna lângă noi şi ne
aude. Căile Sale de rezolvare depăşesc imaginaţia noastră. Sunt
recunoscătoare pentru acest lucru!

Luni 26 ianuarie 2009 - Isus este modelul nostruCiteşte Biblia la rand - pentru azi: Exod 28 - 29„Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi." (Efes. 5,1)
Preocuparea străjerilor lui Dumnezeu nu trebuie să fie aceea de a fi pe
placul oamenilor, nici de a asculta cuvintele lor, ca să le transmită
mai departe, întrucât ei trebuie să asculte ce spune Domnul - care este
cuvântul Său pentru popor. Dacă se bazează pe discursuri pregătite cu
ani de zile în urmă, s-ar putea să nu iasă în întâmpinarea nevoilor
ocaziei respective. Inima lor trebuie să fie deschisă pentru ca Domnul
să îi inspire, pentru ca apoi să poată oferi poporului adevărul
preţios, venit din cer. [...]

În lucrarea străjerilor există prea puţin din Duhul şi din puterea
lui Dumnezeu. Duhul, care a constituit elementul esenţial al acelei
întruniri minunate din Ziua Cincizecimii, aşteaptă să îşi manifeste
puterea asupra oamenilor care stau acum între cei vii şi cei morţi, în
calitate de trimişi ai lui Dumnezeu. Puterea care a zguduit atât de
puternic poporul în timpul mişcării din 1844 se va descoperi din nou.
Solia îngerului al treilea va fi răspândită cu voce tare, nu în şoaptă.

Mulţi dintre cei ce pretind că au o mare lumină, umblă în lumina
scânteilor proprii. Buzele lor trebuie să fie atinse cu un cărbune
aprins, luat de pe altar, pentru ca să răspândească adevărul ca nişte
oameni inspiraţi. [...]

Dacă Hristos ar fi venit în grandoarea unui împărat, cu fastul care
îi însoţeşte pe marii oameni ai lumii, mulţi L-ar fi acceptat. Însă Isus din Nazaret
nu a dorit să ia ochii oamenilor prin expunerea măreţiei exterioare şi
să obţină în acest fel închinarea lor. El a venit ca om umil, ca să fie
învăţătorul şi Modelul neamului omenesc, dar în aceeaşi măsură şi
Răscumpărătorul lui. Dacă ar fi încurajat fastul, dacă ar fi îngăduit
să fie urmat de un cortegiu alcătuit din marii oameni ai acestei lumi,
cum ne-ar mai fi putut învăţa umilinţa? Cum ar mai fi putut să ne
prezinte astfel de adevăruri stringente, precum cele din Predica de pe
Munte? Exemplul Său a fost de aşa natură, încât să poată fi imitat de
toţi urmaşii Săi. Ce s-ar fi întâmplat cu speranţa celor care duc o
viaţă smerită, dacă El ar fi venit în măreţie şi dacă ar fi trăit pe
pământ ca un împărat?

Isus cunoştea nevoile lumii mai bine decât oamenii înşişi. El nu a
venit sub înfăţişarea unui înger, înveşmântat în frumuseţile cereşti,
ci a luat chip de om. În ciuda acestui lucru, umilinţa Sa era însoţită
de o putere şi de o grandoare inerente, care stârneau veneraţia şi
dragostea oamenilor. Deşi avea o înfăţişare plăcută şi lipsită de
aroganţă, El umbla printre oameni cu demnitatea şi cu puterea unui
împărat divin. Oamenii erau uimiţi, nedumeriţi. Ei încercau să găsească
o explicaţie, dar, din dorinţa de a nu renunţa la ideile lor, s-au
lăsat pradă îndoielilor, revenind la vechea aşteptare a unui Mântuitor
care să vină însoţit de splendoare pământească. - Mărturii, voi. 5, pag. 252,253

Duminică 25 ianuarie 2009 - Minunea cartofilor


„Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a acelora ca ei." (Matei 19,14)
„Astăzi ar trebui să culegem ce mai e prin grădină", a anunţat soţul
meu, Larry, în timp ce-şi rula o clătită şi îşi turna suc de portocale.
„Se zice că începe să ningă."

„Te ajut eu, tati", a sărit Garrick, fiul nostru în vârstă de 4 ani, în timp ce se întindea după sirop pentru clătite.

Garrick, care trăise în Filipine până la vârsta de 3 ani, iubea
grădinile. Obişnuia să stea la umbra pomilor. Îl ajuta pe Larry să
planteze vârfurile ţepoase de ananas. Dacă cineva îl ridica, culegea
papaia. Şi după ce mânca banane mici şi dulci, ajuta la tăierea
tulpinilor de bananier, astfel încât să poată răsări altele. Cu
bucurie, împrăştia îngrăşământ, uda plantele - dar şi pe tatăl lui - şi
verifica dacă s-au copt guavele. Dar ştia puţin despre ce înseamnă
grădinărit în Alberta, Canada.

Curând, masa a fost strânsă, vasele puse în chiuvetă, iar Larry şi Garrick îşi puneau haine groase şi căciuli.

„Vin şi eu după ce pun rufe în maşina de spălat", am strigat. În
timp ce maşina se umplea cu apă, mi-am luat jacheta, am deschis uşa şi
m-am uitat la Garrick şi la Larry. Ziua era rece şi mohorâtă, umedă şi
ameninţătoare, dar ei râdeau în timp ce lucrau. Larry înfigea coarnele
furcii în pământul umed. Garrick, cu căciula lui croşetată aproape
acoperindu-i ochii şi cu obrajii mânjiţi de pământ, se aşeza în
genunchi, după care Larry striga: „Hai!" Garrick îşi vâra mâinile în
pământ şi apoi se ridica în picioare, privind bucuros la cartofii mari
şi roşii din mâini. I se putea citi entuziasmul pe faţă.

„Uite, mamă!" a strigat arătându-mi mâinile pline cu cartofi, când
m-a observat pe verandă. „Uite ce am găsit! Nu ştim de unde au apărut",
a adăugat el plin de uimire.

Ziua nu a mai fost nici mohorâtă şi nici rece. În schimb, a fost
plină de bucurie şi entuziasm. La noi în grădină se întâmplase o
minune. O minune a cartofilor. Garrick i-a aşezat grămadă şi s-a
aplecat să vadă dacă mai găseşte şi alţii.

„Hai, mamă! Şi tu poţi găsi câţiva!" m-a încurajat el, voind să împartă cu cineva uimirea datorată minunii din grădina noastră.

Când privim la minunile lui Dumnezeu cu ochii unui copil, cerul este al nostru!

Marţi 27 ianuarie 2009 - Valoarea lucrurilor care ne lipsesc„...Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna." (Matei 26,11)
Am în îngrijire două femei în vârstă de 83 de ani. Una dintre ele are
emfizem şi a avut câteva atacuri cerebrale minore, aşa că nu se poate
descurca foarte bine. Cealaltă are Alzheimer şi şi-a pierdut
capacitatea de a raţiona şi a înţelege.
Adesea, vedem pe ecranul televizorului oameni care au raţii reduse de
mâncare, nu beneficiază de asistenţă medicală, nu au locuri de muncă
şi, cu siguranţă, nu se bucură de extravaganţele de care avem parte
aici, în America de Nord. De când nu te-ai mai oprit să te gândeşti la
valoarea lucrurilor care consideri că ţi se cuvin de la sine? Deseori,
lucrurile pentru care suntem cei mai recunoscători sunt lucrurile de
care am fost privaţi. Şi în mod obişnuit considerăm că ni se cuvin
acele lucruri pe care le primim, uitând că, într-o zi, s-ar putea să nu
le mai avem.
Cel care apreciază cel mai mult abilitatea de a merge este acela care
nu a putut merge niciodată. El va sări cel mai sus şi va chiui cel mai
tare de bucurie când va ajunge în ceruri.
În urmă cu câţiva ani, am fost operată de cataractă la ambii ochi. Până
când nu mi s-a restabilit vederea, nu am ştiut că am pistrui pe braţ
sau că pe tavanul dormitorului erau câteva pete.
Avem tendinţa să nu luăm în seamă binecuvântările, atunci când avem
parte de ele. Considerăm că ni se cuvin sănătatea, auzul, vederea şi
capacitatea de a vorbi. Dar când le pierdem, începem să ne dăm seama că
aceste lucruri nu ţin o veşnicie şi le apreciem mai mult.
Lucifer nu a considerat valoroase binecuvântările primite. Le-a
atribuit puţină importanţă şi, drept urmare, s-a revoltat. Ucenicii nu
L-au apreciat pe Isus aşa cum ar fi trebuit. Numai după moartea Sa au
început să se simtă ca oile fără păstor. Câţi copii nu au lăzi pline cu
jucăriile după care au tânjit, dar care acum zac în uitare. Cât de des
promisiunile „O să fac asta sau cealaltă" devin, încetul cu încetul,
refrenul vieţii de zi cu zi şi nu mai au nicio valoarea Mulţi dintre
noi nu pun preţ pe sănătate, decât după ce nu o mai au. Nu îi apreciem
pe cei dragi sau pe prieteni, decât după ce nu mai sunt printre noi.
Când Isus va reveni, moartea, lacrimile şi lipsurile materiale vor
dispărea. Când El va rămâne pentru totdeauna cu noi, vom aprecia tot
ceea ce a pregătit pentru noi şi reîntâlnirea cu cei dragi, fără a
regreta lucruri cărora acum le acordăm mai multă importanţă decât
merită.
Doamne, ajută-ne ca încă de acum să Te alegem pe Tine şi veşnicia!

Miercuri 28 ianuarie 2009Viaţă de copil - viaţă de om mare

„Să
nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul,
Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea
părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor
ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele." (Exod 20,5.6)
Ţi-ai dorit vreodată să poţi scăpa de influenţele emoţionale şi
ambientale suportate în copilărie, care te afectează acum ca adult? Eu
mi-am dorit de câteva ori. Aş vrea să îţi povestesc despre rugăciunea
pe care am înălţat-o spre Dumnezeu într-una dintre aceste situaţii şi
dorinţa mea este ca aceasta să fie şi rugăciunea ta.

„Tată ceresc, dorinţa mea, dorinţa mea fierbinte, este aceea ca Tu
să sapi adânc şi să renovezi în totalitate esenţa fiinţei mele, ca să
pot fi ceea ce Tu ai pregătit pentru mine. Ia zdrenţele murdare ale
sufletului meu şi schimbă-mă din punct de vedere spiritual, fizic,
emoţional, social şi intelectual.

Tu m-ai creat pentru părinţii mei, ştiind ce planuri au pentru mine
şi ce alegeri voi face în viaţă. Salvează-mă de mine însămi! Curăţă-mă
şi desăvârşeşte-mă în Tine. Dar, Tată, fă-o cu blândeţe. Şi Te rog, fă
ca schimbările să fie permanente. Te rog să mă ierţi. Îţi mulţumesc
pentru că m-ai iertat. Amin!"

De când am înălţat această rugăciune, Dumnezeu a continuat să mă
formeze, să mă reformeze şi să înlăture efectele experienţelor negative
din copilărie care mi-au colorat şi înnourat viaţa de adult. El a
devenit mama şi tatăl meu, fratele şi sora mea. Am în minte textul din
Isaia 54,5: „Căci Făcătorul tău este bărbatul tău [sau tatăl, sau
mama]: Domnul este Numele Lui, şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui
Israel. El se numeşte Dumnezeul întregului pământ."

Dacă există ceva în viaţa ta de adult, sau de copil, care te
împiedică să atingi excelenţa pentru şi cu Dumnezeu, predă-I Lui acel
lucru, astăzi! El te aşteaptă pe tine şi acele lucruri care îţi vin în
minte chiar acum.

Tată, las în seama Ta acel eveniment din viaţa mea care continuă
să-mi distragă atenţia de la slujirea Ta pe deplin şi continuu. Te rog
să-mi dai putere, în sângele şi în numele lui Isus Hristos, să mă
eliberez de tot ce mă împiedică să fiu în întregime a Ta!

Sâmbătă 14 februarie 2009 -
Necazurile vin şi pleacă

El Însuşi [Isus]a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi." (Evrei 13,5)
Viaţa e plină de schimbări. Unele ne plac, altele nu - mai ales cele
care ne obligă să ieşim din perimetrul nostru de siguranţă. Cu toate
acestea, se spune că schimbarea este singura constantă din viaţa
noastră. Oare aşa să fie? Privind în urmă la viaţa mea, chiar am
impresia că singurul element constant a fost schimbarea. Mutări
dintr-un oraş în altul sau dintr-o ţară în alta; prieteni care vin şi
pleacă, în funcţie de localitatea unde am locuit. Şcolile s-au schimbat
pentru copii. Chiar şi mărimile de la îmbrăcăminte mi s-au schimbat
de-a lungul timpului (mă rog, aş prefera să uit această schimbare, mai
ales eforturile de a pierde greutatea nedorită).

Sunt căsătorită cu Joe din anul 1979 şi, de-a lungul anilor, am
experimentat multe schimbări, atât personale, cât şi împreună. Unele
schimbări s-au produs uşor, unele au fost neaşteptate, iar altele s-au
produs împotriva voinţei noastre. Cu toate acestea, s-au produs.

Da, schimbarea chiar pare că este un element constant în viaţa
oricui. Dar nu e chiar aşa. În calitate de creştină, am descoperit că
singura constantă în viaţa mea este Dumnezeu. El nu se schimbă. E
întotdeauna Acelaşi, ieri, azi şi mâine. Textul de astăzi ne
reaminteşte acest fapt. Şi tocmai aceasta, mai mult decât orice
altceva, a constituit o mângâiere pentru mine de-a lungul tuturor
schimbărilor survenite pe parcursul vieţii.

Indiferent ce s-a întâmplat până acum, că ne-am mutat într-o nouă
ţară sau ne-am pierdut vechi prieteni, chiar şi când ne-am pierdut
primul copil cu mulţi ani în urmă, singura constantă în viaţa mea a
fost prezenţa permanentă a lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când nu îl
puteam simţi sau auzi, ştiam că e acolo.

Nu ştiu ce schimbări se petrec în viaţa ta astăzi, în timp ce
citeşti aceste cuvinte, dar ştiu un singur lucru care nu se va schimba
- că te poţi baza, indiferent ce se va întâmpla, pe Tatăl şi
Mântuitorul nostru, care nu te va lăsa, nici nu te va părăsi.

În această zi, prinde curaj, prietena mea! Dumnezeu este cu tine!
Adu-ţi aminte de experienţa ucenicilor, în barcă! Isus a adormit
repede, în timp ce ei se luptau cu furtuna. Ei nu-L puteau nici auzi şi
nici vedea în timp ce lucra pentru a-i salva; cu toate acestea, El Se
afla acolo. Una dintre lecţiile importante învăţate de la viaţă este că
Dumnezeu poate fi tăcut, dar niciodată absent. Domnul să fie lăudat!

Duminică 15 februarie 2009 -Atingerea unui înger


Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde. (Isaia 65,24)
Eu şi soţul meu ţineam o serie de conferinţe pentru pastorii din
România şi soţiile lor. Ne-am adaptat seminarele, aflând de nevoile
diferite ale oamenilor de acolo. Ne adresam în majoritatea timpului
prin intermediul translatorilor şi stăteam în picioare. Eram
entuziasmaţi de subiectul abordat şi ne plăcea provocarea de a ţine
cursuri într-o cultură diferită de a noastră. În timpul pauzelor dădeam
sfaturi, discutam cu oamenii sau ne pregăteam pentru prezentarea
următoare. Cu atât de multă agitaţie (şi probabil cu multă adrenalină
circulând prin corpul meu), nu mi-am dat seama cât de rigidă devenise
coloana mea şi cât de încordaţi îmi erau umerii. Dar Lily a observat şi
a avut o idee.

Lângă o ceaşcă de ceai de fructe, Lily a venit să stea de vorbă cu
mine. Ea este soţie de pastor şi a învăţat să facă masaj în Norvegia.
„Am un cadou special pentru tine, pe care o să ţi-1 ofer în seara asta,
după ce termini de vorbit. O să vin la tine în cameră şi o să-ţi fac
masaj la spate, la cap şi la faţă. Eşti foarte obosită şi ţeapănă, dar
după ce o să te masez, o să te simţi mult mai bine."

Mai târziu, în aceeaşi seară, Lily a venit în camera noastră şi mi-a
oferit în dar cel mai minunat masaj, frecţionându-mi umerii încordaţi,
masându-mi scalpul şi faţa. Beneficiind de minunatul efect al
mişcărilor mâinilor ei, mă simţeam de parcă eram atinsă de un înger.
Era ca un dar de la Dumnezeu; prin mâinile ei, El îmi transmitea acea
stare de bine pe care voia ca eu să o simt.

Cadoul ei a fost cadoul perfect pentru mine. Nici măcar nu-mi
dădusem seama că am nevoie de acest dar, dar ea m-a văzut, a observat
presiunea din corpul meu şi i-a păsat suficient de mult încât să vină
în întâmpinarea nevoii pe care o aveam.

Într-o situaţie în care noi eram cei care ofeream foarte mult, a
fost exact ceea ce aveam nevoie: să mă opresc preţ de câteva minute şi
să primesc şi eu ceva, de la altcineva. Amintirea darului făcut de Lily
nu mă va părăsi niciodată şi îmi va destinde inima, chiar şi atunci
când ea nu e prin preajmă. Prin darul ei, am fost atinsă de un înger şi
iubită de Dumnezeu.

Mă întreb cum mă va folosi Dumnezeu astăzi, ca să ating pe cineva cu
iubirea Sa. Poate că mă va folosi să împlinesc nevoia unei persoane,
chiar înainte să fie conştientă că are acea nevoie.

Luni 16 februarie 2009 - Voi persevera!


Faceţi
în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi
la aceasta, cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii. (Efeseni 6,18)
Voiam să intru în industria afacerilor imobiliare, dar înainte să
primesc licenţa trebuia să dau un examen. Am petrecut mult timp în
rugăciune, apoi m-am prezentat la examen. De opt ori.

Prima oară, când am încercat să dau examenul în Florida, mi-am uitat
certificatul de calificare. Nimeni nu are voie să se prezinte la examen
fără acest certificat. Când şcoala a reuşit să-mi trimită prin fax o
copie, examenul începuse deja, aşa că l-am ratat. L-am ratat şi a doua
oară, pentru că doar un sfert dintre cei care se prezintă prima oară
reuşesc să-1 treacă. După a patra nereuşită, nu am putut să mă abţin şi
am început să plâng. Învăţasem din greu şi ştiam cursurile. Voiam să
renunţ, dar îmi tot revenea în minte o frază pe care am auzit-o mai
demult: „Una dintre condiţiile rugăciunii ascultate este perseverenţa."
Am decis că voi persevera şi am cerut împlinirea a două texte biblice:
„Pe de altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre
binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu" (Romani 8,28) şi „Dacă vreunuia
dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu" (Iacov
1,5).

I-am cerut lui Dumnezeu înţelepciune să pot trece examenul, dar nu
l-am luat. Când l-am picat şi a şaptea oară, i-am spus
supraveghetorului: „Nu mă mai prezint altă dată." Dar o voce mi-a
şoptit: „Încrede-te în Dumnezeu chiar şi atunci când nu înţelegi ce se
întâmplă. El e demn de toată încrederea."

Două seri după aceea, stăteam în pat, extenuată. Brusc, am simţit un
impuls: „Du-te la calculator! Vezi dacă nu cumva se organizează şi
mâine examenul." Nu am vrut să mă supun. Verificasem cu o zi înainte,
şi cea mai apropiată dată era peste trei săptămâni. Dar n-am putut
scăpa de acel gând. În sfârşit, la câteva minute după miezul nopţii, am
verificat. A doua zi avea loc în Ormond Beach. Era locul în care toată
lumea mă sfătuise să încerc. Era relativ uşor să te orientezi. Dar
testul avea să fie diferit. Apoi am fost îndem­nată: „Prezintă-te la
examen!" Am început să mă rog. Fiind prea rănită ca să mai pot
recapitula materia, m-am rugat doar.

Drumul până la Ormond Beach din dimineaţa următoare a fost
nemai­pomenit, iar examenul a fost relativ uşor. După ce s-a încheiat
proba, a durat cam un minut până când computerul a listat rezultatele.
Am primit veşti bune! Trecusem!

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că mi-ai mărit credinţa! Datorită
expe­rienţei cu Tine, nu voi mai ceda niciodată, ci voi persevera „cu
toată stăruinţa şi rugăciune"!

Marţi 17 februarie 2009 - Invitaţia

Trezeşte-te
..., Debora! Trezeşte-te ... şi zi o cântare!
(Judecători 5,12)

Duhul
Sfânt m-a îndemnat: „Nu te preocupa cât costă
să distribui scrisorile pe care te simţi impulsionată
să le scrii şi micile ornamente pe care le confecţionezi!
Pur şi simplu mergi înainte, prefăcându-te că
eşti milionară, şi împarte din tezaurul inimii
tale!" O, ce provocare am acceptat din partea lui Dumnezeu în
urmă cu câţiva ani!

Eu
cred că Dumnezeu mi-a încredinţat o misiune
personală, aceea de a face cunoscută iubirea Sa şi a
le vorbi altora despre El. Pentru a atrage atenţia celor din
jur, e nevoie de ceva unic, aşa că am folosit monede de
mică valoare pe ornamentele pe care le creez şi pe
scrisorile pe care le scriu. Oamenii mă întreabă: „De
ce monede?", oferindu-mi ocazia de aur să le împărtăşesc
speranţa şi credinţa mea în lucrarea de
încurajare a altora pentru a căuta o relaţie
personală cu Isus.

Recent,
mi-am dat seama că există un motiv mai profund,
subconştient, spiritual care m-a determinat să folosesc
monede în lucrarea pe care o fac. În 1971, tatăl meu
a fost operat la stomac, de cancer. Am petrecut o lună de zile
în Oregon, împreună cu el şi mama. Apoi ei m-au
dus cu maşina acasă la mine, în Canada. Pe drum,
meditam şi mă rugam. Cam la o milă distanţă
de graniţa americano-canadiană, aflându-ne încă
în partea americană, am spus: „Tati, am ceva să-ţi
spun. Când eram în clasa a doua, am furat bani din
buzunarul tău, în timp ce dormeai, ca să am cu ce
să-mi cumpăr bomboane. Îmi pare foarte rău. Mă
ierţi?" Bineînţeles că m-a iertat! Furasem
nişte monede de mică valoare, iar ulterior Isus a
transformat păcatul meu mărturisit într-o lucrare
spre slava Sa.

Tata
a murit la vârsta de 44 de ani, la trei luni după ce s-a
născut fiica mea, Andreea. Aveam 20 de ani. Când am scris
primul devoţional, cu câţiva ani în urmă,
eram în agonie, la câţiva ani după moartea
tatălui meu. M-am aşezat de bunăvoie pe altarul
sacrificiului. Crucea care mi-a fost dată să o port (fiul
meu, Sonny, are grave probleme mentale, cu retard psihomotor şi
autism) era pur şi simplu prea grea. Acel devoţional a fost
piatra de început a lucrării mele de încurajare şi
rugăciune pentru semeni. Astăzi simt că viaţa mea
e binecuvântată. Dumnezeu este capabil să schimbe o
experienţă negativă într-o binecuvân­tare.
Nu trebuie decât să fim dispuse să acceptăm
invitaţia de a colabora cu El. Îi vei răspunde la
invitaţie, astăzi, împreună cu mine?

Miercuri 18 februarie 2009 - Eliberare de vina


Când Mă va chema, îi voi răspunde;
voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi
şi-l voi proslăvi. (Psalmi 91,15)

Viaţa
mea părea în declin. Modul în care eşuasem mă
tortura, pur şi simplu. Simţeam că nişte gheare
mă strâng puternic de gât. De fiecare dată când
mă gândeam la ce se întâmplase, mă făceam
mică de tot, iar ruşinea mă copleşea. M-am rugat
fierbinte: „Doamne, te rog să mă ajuţi să
depăşesc acest coşmar!" Mi-am adus aminte de
imnul cu versurile: „Tot chinul, tot necazul, adu-1 la tronul
de har şi lasă-1 acolo; pentru El, nimic nu-i o povară;
nu există prieten asemenea lui Isus."

Totul
a început după ce am acceptat rolul de prezentatoare la
recepţia nunţii prietenei mele. Deşi părea că
decursese bine, când am ajuns acasă, cumva, am reuşit
să mă conving că o făcusem lată, şi
vinovăţia a început să mă bântuie.
Ziua următoare, eu şi soţul meu am plecat în
California, în concediu. În avion, am fost tot timpul
bosumflată.

Am
ajuns în siguranţă, dar în timpul nopţii
mi s-a făcut rău de la stomac. După ce soţul meu
a adormit, am îngenuncheat lângă pat şi m-am
rugat: „Doamne, iartă-mă! Nu am vrut să dau
greş! Eliberează-mă de vinovăţia pe care o
simt!" Suntem binecuvântaţi să slujim unui
Dumnezeu plin de har şi de îndurare, care e întotdeauna
la dispoziţia noastră şi e doritor să ne scoată
din groapa vinovăţiei şi să ne dea speranţă,
vindecare şi refacere. El nu e niciodată în concediu
şi nu trebuie să ascultăm o voce de robot, care ne
spune: „Isus e ocupat, ajutându-i pe alţi păcătoşi!
Vă rugăm rămâneţi pe linie!" sau
„Luaţi nu număr de ordine şi aşezaţi-vă
la coadă!" Instantaneu, avem acces direct în sala
tronului Său.

La
câteva zile după ce ne-am întors acasă, am
sunat-o pe mireasă şi mi-am cerut scuze. Spre uimirea mea,
mi-a răspuns că au fost mulţumiţi de atmosfera
creată şi că se simţiseră foarte bine. Şi
eu, care petrecusem atâtea ore făcându-mi griji
pentru nimic! Aceasta este lucrarea lui Satana. Ne face să
credem că am stricat totul, iar noi umblăm de colo-colo
purtând povara grea a vinovăţiei, care ne privează
de bucurie şi de pace. „Dar Isus mi-a luat povara, pe care
nu o mai puteam suporta; da, Isus mi-a luat povara ca răspuns la
rugăciunea mea; temerile mele au dispărut; am primit
putere, pentru că Isus mi-a luat povara şi m-a făcut
să cânt."

Dacă
eşti răpusă de vinovăţie, apelează la
Tatăl tău ceresc! El a promis că te va elibera. El va
domoli marea înfuriată şi îţi va da pace
şi vindecare.

Joi 19 februarie 2009 - Ce se vede in inima

Să
facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.
(Geneza 1,26)

Ne-am
hotărât să înlocuim mocheta din sufragerie cu
parchet rezistent, pentru trafic intens. Pentru aceasta, soţul
şi fiul meu au scos totul pe hol, inclusiv pianul, zgâriindu-i
însă un picior. Nu am fost prea încântată!
În sfârşit, când camera a fost pusă din
nou în ordine, pianul cu piciorul zgâriat şi-a
reluat locul.

Dar
ori de câte ori mă uitam la el, vedeam acel defect. Eram
atât de conştientă de imperfecţiunea pianului,
încât am încercat să acopăr locul acela.
Aveam impresia că toată lumea priveşte într-acolo.
Aşchia lipsă nu afecta însă în niciun fel
modul în care cânta pianul. Totul era foarte bine, cu
excepţia piciorului.

Uneori,
punem prea mare accent pe elementele exterioare. Ai avut vreodată
vreun coş pe nas sau un herpes la gură? Atunci şi tu
ai avut impresia că toţi se uită la tine şi nu
văd altceva decât ceea ce încerci să ascunzi.

Mă
bucur foarte mult că Dumnezeu nu vede aşa cum văd
oamenii. Oamenii privesc la exterior, dar Dumnezeu Se uită la
inimă. Când interacţionăm unii cu alţii, ne
concentrăm pe aspectul exterior, pe ceea ce vedem. Punem prea
mare accent pe frumuseţe, mărime, înălţime,
culoarea pielii, lungimea părului şi alte lucruri care,
dacă stai bine să te gândeşti, nu contează
prea mult. Exact aşa cum zgârietura de pe piciorul
pianului nu afecta deloc modul în care acesta suna.

Contează
ceea ce eşti în interior. Aceasta se va reflecta în
exterior: personalitatea ta, sufletul tău, modul în care
te porţi cu cei din jur, relaţia ta cu Tatăl ceresc.
După roadele lor îi veţi cunoaşte. Acum, că
încep să îmbătrânesc, când mă
uit în oglindă, traduc firele albe de păr în
experienţe de viaţă. Mă uit la ghemotoacele pline
de dragoste care mă înconjoară şi sunt
recunoscătoare pentru cei patru copii, inclusiv gemenii, cu care
Domnul m-a binecuvântat.

Pentru
toate lucrurile, aduceţi mulţumiri! Eşti frumoasă
pentru că aşa te-a făcut Dumnezeu. Aparţii
familiei Sale, iar El te iubeşte. Iubeşte-te şi tu! Ai
fost aleasă de El, care te iubeşte necondiţionat. Te
invită să vii la El aşa cum eşti, cu defecte cu
tot. Noi suntem slava lui Dumnezeu manifestată în vase de
lut. Lasă-L pe Dumnezeu să te modeleze după voinţa
Sa, astfel încât să devii frumoasă, înăuntru
şi în afară. La urma urmei, te-a creat după
chipul Său.

Vineri 20 februarie 2009 - Cu ajutorul Domnului

...
Ea a rămas însărcinată şi l-a născut
pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul
Domnului!" A mai născut şi pe fratele său, Abel.
(Geneza 4,1.2)

A
fost emoţionant pentru mine să mă aflu în sala
de naşteri când s-a născut Elise. Când a scos
primul ţipăt puternic de plâns, am început să
plâng şi eu. Era incredibil! Această fetiţă
nou-născută era fiica aceleia care fusese cândva şi
ea un nou-născut - fetiţa mea.

Ulterior,
când încă ne aflam în sala de naşteri, am
avut ocazia să o ţin pe Elise în braţe şi
am început să mă gândesc la Eva. Elise fusese
ajutată să vină pe lume de către un obstetrician
şi o moaşă experimentată. A mai asistat un
student la medicină, care chiar a ajutat într-o anumită
măsură. Şi dacă toate aceste persoane nu ar fi
reuşit să-i asigure suportul necesar, tatăl lui Elise
este asistent. Deci, era pe mâini bune.

Dar
Eva? Niciodată, nimeni nu mai asistase la o naştere până
atunci. Oare Dumnezeu i-a spus Evei la ce să se aştepte şi
ce se va întâmpla? Fiica mea şi ginerele meu au
citit tot felul de cărţi; ştiau mai multe decât
mine, care am dat naştere la doi copii. Dar Evei, cine i-a spus?
Cine i-a fost moaşă ? Un înger? Cine i-a spus cum să
respire? Cine i-a spus ei sau lui Adam cum să taie cordonul
ombilical? Sau să maseze uterul pentru a-şi relua poziţia?
Cine a învăţat-o pe Eva să alăpteze? Oare
Cain a avut colici? De unde a ştiut Eva ce să facă? O,
am atât de multe întrebări!

Eu
cred că Eva, proaspăt ieşită din mâinile
lui Dumnezeu, a avut probabil naşteri mai uşoare decât
orice femeie de după ea, dar sper totuşi că îngerii
au fost lângă ea să-i dea sfaturi şi sprijin,
lucruri pe care femeile pun acum mare preţ. Sunt sigură că
Dumnezeu nu a lăsat-o pe Eva speriată şi neştiutoare,
deoarece textul indică faptul că Domnul a ajutat-o. În
acelaşi fel, sunt convinsă că astăzi Dumnezeu le
poartă de grijă tuturor femeilor într-un mod special,
indiferent dacă au sau nu copii.

Femeile
nasc nu numai copii, ci şi idei, proiecte, acte de slujire şi
produse. Totul a început cu Eva, dar nu s-a încheiat
totul cu ea. Aceste lucruri sunt uneori noi, netestate şi
necunoscute. Pot fi înspăimântătoare şi
intimidante. Dar chiar şi acestea pot fi realizate „cu
ajutorul Domnului". Petru spune că, dacă avem
trăsături ca bunătatea, credinţa, ştiinţa,
autocontrolul, perseve­renţa, amabilitatea, sfinţenia
şi iubirea, nu vom fi ineficiente sau nepro­ductive în
ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru
Isus Hristos. (2 Petru 1,5-

Sâmbătă 21 februarie 2009 - Dumnezeu face întotdeauna ce trebuie

Domnul
să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da
tot ce-ţi doreşte inima. Încredinţează-ţi
soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi
El va lucra. (Psalmi 37,4.5)

Era
anul 1997 când am trecut pragul Colegiului Brazilian Adventist,
din Sao Paulo, pentru a-mi face studiile în matematică.
Inima îmi bătea cu putere şi bucuria îmi era
întipărită pe faţă, marcată prin
zâmbete şi lacrimi de recunoştinţă la
adresa lui Dumnezeu, pentru că îmi împlinise visul.
Dar toate acestea erau combinate cu un dor mare de casă, din
cauza familiei şi prietenilor pe care îi lăsasem
acolo.

Eram
obişnuită cu facilităţile de acasă şi
cu protecţia părinţilor, dar acum mă aştepta
o viaţă cu totul nouă şi provocatoare. Cine va
avea grijă de mine? Cine mă va îmbrăţişa
când lucrurile vor merge prost? Unde voi găsi pe cineva
care să fie dispus să mă asculte atunci când
tristeţea se va năpusti asupra sufletului meu?
Confruntându-mă cu toate aceste întrebări,
ştiam că un lucru e sigur: nu eram singură. Din primul
moment, în care nu am avut decât dorinţa de a ajunge
aici, am simţit mâna puternică a lui Dumnezeu,
îndrumându-mi viaţa.

În
decursul celor patru ani fericiţi pe care i-am petrecut în
această instituţie, am simţit prezenţa lui
Dumnezeu ca a unui Tată iubitor, care s-a îngrijit de
fiecare detaliu din viaţa mea. De la camera în care
locuiam (şi colegele cu care împărţeam acelaşi
spaţiu), la locul în care lucram, la şefii cumsecade
pe care i-am avut, la prietenii pe care mi i-am făcut şi la
biserica la care mergeam - în toate aceste lucruri şi
prin toţi aceşti oameni am putut simţi mâna lui
Dumnezeu.

Textul
biblic de astăzi m-a urmărit îndeaproape toată
perioada petrecută acolo, având o semnificaţie
deosebită în acea etapă din viaţa mea. Nu m-am
prezentat la niciun examen în colegiu fără să
citesc mai întâi acest text şi fără să-I
cer lui Dumnezeu să-1 împlinească în viaţa
mea. Am încercat să-mi îndeplinesc partea, iar
Dumnezeu a fost întotdeauna conştiincios în
împli­nirea făgăduinţelor Sale.

În
fiecare zi meditam şi căutam putere la Dumnezeu. El îşi
respectă promisiunile când ne adresăm Lui în
rugăciune. Când lăsăm în mâinile
Sale ceea ce avem de făcut şi facem din El marea noastră
bucurie, El ne dă tot ce ne „doreşte inima" şi
va face tot ce trebuie în ceea ce ne priveşte.

Îţi
mulţumesc, Tată drag, pentru că împlineşti
în viaţa noastră promi­siunile din Psalmul 37!