Devotiune 2009

Sâmbătă 21 februarie 2009 - ADEVĂRATA BINEFACERE NU FACE COMPROMIS CU RĂUL

Citeşte Biblia: NUMERI 28 30„Oricine
face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul
este fărădelege. Şi stiti că El S-a arătat
ca să ia păcatele si în El nu este păcat."
(1 Ioan 3:4.5)

Odată
cu trecerea timpului şi pe măsură ce numărul
credincioşilor creştea, Ioan lucra cu tot mai multă
credincioşie şi seriozitate pentru fraţii lui. Era o
vreme plină de pericole pentru biserică. Amăgirile lui
Satana erau răspândite pretutindeni. Trimişii lui
Satana încercau să stârnească opoziţia
faţă de învăţăturile lui Hristos prin
răstălmăcire şi minciună şi, în
consecinţă, disensiunile şi ereziile puneau în
pericol existenţa bisericii. Unii dintre cei ce îl
mărturiseau pe Hristos, pretindeau că dragostea Sa îi
scutea de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Pe de altă parte,
mulţi îi învăţau pe alţii că era
necesară păzirea obiceiurilor şi a ritualurilor
evreieşti; că simpla păzire a Legii, fără
credinţa în sângele lui Hristos, era suficientă
pentru a fi mântuit.

Unii
susţineau că Hristos fusese un om bun, dar negau
divinitatea Lui. Alţii, care pretindeau că erau credincioşi
cauzei lui Dumnezeu, erau amăgitori şi, în practică,
îl tăgăduiau pe Hristos şi Evanghelia. Prin
faptul că trăiau în nelegiuire, ei aducea erezii în
biserică. În acest fel, mulţi oameni erau conduşi
spre labirintul scepticismului şi al deznădejdii.

Ioan
se întrista când observa cum pătrundeau în
biserică aceste minciuni otrăvitoare. El vedea pericolul la
care era expusă biserica şi întâmpina situaţia
de criză cu promptitudine şi hotărâre.
Epistolele lui Ioan sunt impregnate cu dragoste, de parcă ar fi
scris cu un penel înmuiat în dragoste. Însă,
când venea în contact cu cei care încălcau
Legea lui Dumnezeu şi care pretindeau totuşi că nu
aveau păcat, nu ezita să îi avertizeze că se
înşelau teribil. [...]

Suntem
împuterniciţi să avem aceeaşi părere ca şi
ucenicul iubit despre cei care pretind că rămân în
Hristos, dar trăiesc în nelegiuire. În aceste zile
din urmă există lucruri rele, similare celor ce ameninţau
bunăstarea bisericii timpurii, şi trebuie să se ţină
seama de învăţăturile apostolului Ioan în
această privinţă. „Trebuie să practicaţi
binefacerea" este strigătul ce se aude pretutindeni,
adresat în special celor care pretind că au fost sfinţiţi.
Însă adevărata binefacere este prea curată, ca
să acopere păcatul nemărturisit. Deşi ni se cere
să iubim sufletele pentru care a murit Hristos, nu trebuie să
facem niciun compromis cu răul. Nu trebuie să ne unim cu
cei răzvrătiţi şi să numim acest lucru
binefa­cere. Dumnezeu aşteaptă ca poporul Lui din
această epocă a istoriei lumii să stea de partea
binelui, cu fermitatea cu care s-a împotrivit apostolul Ioan
minciunilor ce distrugeau sufletele. - Faptele apostolilor, pag.
553-555

Duminică 22 februarie 2009 - CARACTERUL SPIRITUAL AL LEGII

Citeşte Biblia: NUMERI 31 32„Am
venit nu să stric [Legea], ci să împlinesc."
(Mat. 5,17)

Hristos a fost Cel
care a proclamat Legea pe Muntele Sinai, în mijlocul tunetelor
şi al flăcărilor. Slava lui Dumnezeu, asemenea unui
foc mistuitor, s-a oprit deasupra, şi muntele se cutremura de
prezenţa Domnului. Mulţimile lui Israel, prosternate,
ascultau cu veneraţie preceptele sacre ale Legii. [...]

Când
s-a dat Legea, copiii lui Israel, decăzuţi din pricina
lungilor ani de sclavie din Egipt, aveau nevoie să fie
impresionaţi de puterea şi de măreţia lui
Dumnezeu; însă nu li S-a descoperit ca fiind mai puţin
decât un Dumnezeu al dragostei. [...]

Legea
dată pe Sinai reprezenta enunţarea principiului dragostei,
o descoperire a Legii cerului pe pământ. Ea a fost dată
prin mâna unui Mijlocitor - rostită de Cel prin a
cărui putere inima oamenilor putea fi adusă în
armonie cu principiile ei. Dumnezeu a dezvăluit scopul Legii
când i-a spus lui Israel: „Să-mi fiţi nişte
oameni sfinţi" (Exod 22,31).

Însă
Israel nu a perceput natura spirituală a Legii şi, prea
adesea, presupusa lor ascultare nu era altceva decât o păzire
a formelor şi a ritualurilor, şi nu o supunere a inimii
înaintea suveranităţii dragostei. Când Isus
le-a reprezentat oamenilor, prin caracterul şi prin lucrarea
Lui, atributele sfinţeniei, ale bunătăţii şi
ale iubirii părinteşti ale lui Dumnezeu şi le-a arătat
faptul că simpla ascultare ceremonială nu avea importanţă,
conducătorii iudei nu au primit şi nu au înţeles
cuvintele Lui. Ei considerau că El trata cu uşurinţă
cerinţele Legii şi, în momentul în care le-a
înfăţişat chiar adevărurile care
constituiau esenţa slujbei lor rânduite de Cer, ei L-au
acuzat că încerca să o înlăture, luând
în considerare numai aparenţele.

Cuvintele
lui Hristos, deşi rostite cu calm, au fost spuse cu o convingere
şi cu o putere care au mişcat inimile oamenilor. ...
„Noroadele au rămas uimite de învăţătura
Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea
putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor"
(Mat. 7,28.29). Fariseii au observat marea deosebire dintre metoda
lor de instruire şi cea a lui Hristos. Ei au văzut că
măreţia, puritatea şi frumuseţea adevărului,
cu influenţa lui profundă şi blândă,
prindea rădăcină în mintea multora. Dragostea şi
tandreţea divină a Mântuitorului atrăgeau inima
oamenilor la El. [...]

Mântuitorul
nu a spus nimic din ceea ce ar fi dezrădăcinat credinţa
în religia şi instituţiile pe care le dăduse
prin Moise, întrucât fiecare rază de lumină pe
care marele conducător al lui Israel o transmitea poporului era
primită de la Hristos. În vreme ce mulţi zic în
inima lor că El a venit să desfiinţeze Legea, El ne
descoperă în cuvinte clare atitudinea Sa faţă de
cerinţele divine. „Să nu credeţi că am
venit să stric Legea sau Prorocii", a spus El. - Cugetări
de pe Muntele Fericirilor, pag. 45-48

Marţi 24 februarie 2009 - LEGEA LUI DUMNEZEU - O BARIERĂ ÎMPOTRIVA RĂULUI

Citeşte Biblia: NUMERI 35 36„[Poruncile
Sale] întărite pentru veşnicie, făcute cu
credincioşie şi neprihănire." (Ps. 111,

Cel
care de bunăvoie încalcă o poruncă, nu ţine
niciuna din ele în duh şi în adevăr. „Cine
păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o
singură poruncă, se face vinovat de toate." (Iacov
2,10)

Păcatul
nu constă în mărimea actului de neascultare, ci în
actul de-mpotrivire faţă de voinţa exprimată a
lui Dumnezeu chiar şi în cel mai neînsemnat aspect;
căci acest lucru ne arată că mai există, încă,
o legătură între om şi păcat. Inima aduce o
slujire împărţită. Există o tăgăduire
efectivă a Lui Dumnezeu, o răzvrătire împotriva
legilor guvernării Sale.

Când
omul alege să se îndepărteze de cerinţele
Domnului şi să stabilească un standard al datoriei
personale, vor exista numeroase standarde care să se potrivească
diferitelor mentalităţi, iar conducerea va fi luată
din mâinile Domnului. Voinţa omului va câştiga
supremaţie, iar voinţa înaltă şi sfântă
a lui Dumnezeu - scopul dragostei Sale faţă de creaturile
Sale - va fi dezonorată.

De
fiecare dată când îşi aleg propriul drum,
oamenii se aşază în conflict cu Dumnezeu. Ei nu vor
avea loc în împărăţia cerului, fiindcă
se află în vrăjmăşie cu însăşi
principiile cerului. Prin desconsiderarea voinţei lui Dumnezeu,
ei se aşază de partea lui Satana, vrăjmaşul lui
Dumnezeu şi al omului. Omul va trăi nu printr-un anumit
cuvânt, nici prin mai multe cuvinte, ci prin orice cuvânt
ieşit de la Dumnezeu. Nu putem să desconsiderăm nici
măcar un cuvânt, oricât de neesemnificativ ni s-ar
părea, şi să fim în siguranţă. Toate
poruncile Legii sunt pentru binele şi fericirea omului, atât
în viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare.

Prin
ascultarea de Legea lui Dumnezeu, omul este înconjurat cu o
barieră care îl ocroteşte de păcat. Cel care
dărâmă această barieră divină într-un
loc, îi distruge puterea pe care o are de a-l proteja,
deoarece, în acest fel, îi deschide vrăjmaşului
o cale prin care acesta poate pătrunde ca să piardă şi
să ducă la pieire.

Când
au riscat să desconsidere voinţa lui Dumnezeu într-un
singur aspect, primi noştri părinţi au deschis porţile
prin care a intrat suferinţa în lume. Orice persoană
care le urmează exemplul va culege un rod asemănător.
Dragostea de Dumnezeu stă la baza fiecărui precept al Legii
Sale, iar cel care se îndepărtează de poruncă,
îşi atrage propria nefericire şi pierdere. [...

Religia
bazată pe Lege nu este suficientă pentru a-l aduce pe om în
armonie cu Dumnezeu. ... Isus a continuat să le arate
ascultătorilor Săi ce însemna ca poruncile lui
Dumnezeu - caracterul lui Hristos - să fie reprodus
în ei. - Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag.
51-55

Miercuri 25 februarie 2009 - FIECARE SUFLET TREBUIE TRATAT CU RESPECT

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: DEUTERONOM 1-3„Să
nu urăşti pe fratele tău în inima ta. ... Să
nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii
poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău cape
tine însuţi. Eu sunt Domnul." (Lev. 19,17.18)

Cuvintele
Mântuitorului le-au arătat ascultătorilor Săi
că, deşi îi acuzau pe alţii că sunt
nelegiuiţi, ei înşişi erau la fel de vinovaţi;
fiindcă ei cultivau răutatea şi ura. ... Ei nutreau
cea mai mare ură faţă de asupritorii romani şi se
simţeau liberi să îi urască şi să îi
dispreţuiască pe toţi ceilalţi dintre neamuri, şi
chiar pe conaţionalii lor, care nu se conformau în
întregime ideilor lor. Prin toate acestea, ei încălcau
Legea care declară: „Să nu ucizi."

Spiritul
de ură şi de răzbunare îşi are originea în
Satana şi l-a determinat pe acesta să îl dea la
moarte pe Fiul lui Dumnezeu. Orice om care nutreşte răutatea
şi brutalitatea, cultivă acelaşi spirit. ... Fapta rea
este ascunsă în gândul de răzbunare la fel cum
planta este ascunsă în sămânţă. ...
Prin faptul că ni L-a dat pe Fiul Său, ca să ne
răscumpere, Dumnezeu ne-a arătat cât de mult
preţuieşte fiecare suflet omenesc şi că nu îi
dă nimănui libertatea de a vorbi dispreţuitor faţă
de altcineva. Vom vedea defecte şi slăbiciuni la toţi
cei din jurul nostru, însă Dumnezeu Se declară
proprietarul fiecărui suflet - prin creaţiune şi,
încă o dată, prin răscumpărarea prin
sângele preţios al lui Hristos. Toţi au fost creaţi
după chipul Său, şi chiar şi cei mai decăzuţi
trebuie trataţi cu respect şi sensibilitate. Dumnezeu ne va
cere socoteală chiar şi pentru un singur cuvânt
rostit cu dispreţ faţă de un suflet pentru care
Hristos Şi-a dat viaţa. [...]

Isus
spune că oricine îşi acuză fratele de apostazie
sau de dispreţ la adresa lui Dumnezeu arată că el
însuşi este vrednic de aceeaşi condamnare.

Hristos
însuşi, când S-a certat cu Satana pentru trupul lui
Moise „n-a îndrăznit să rostească
împotriva lui o judecată de ocară" (luda 9).
Dacă ar fi făcut acest lucru, S-ar fi aşezat pe
terenul lui Satana, căci acuzarea este arma celui rău. El
este numit în Scriptură „pârâşul
fraţilor noştri" (Apoc. 12,10). Isus nu va folosi
niciuna dintre armele lui Satana. El l-a întâmpinat cu
cuvintele „Domnul să te mustre!" (luda 9)

El
ne-a dat un exemplu. Când suntem aduşi în conflict
cu vrăjmaşii lui Hristos, nu ar trebui să rostim
niciun cuvânt răzbunător sau care să facă
impresia unei judecăţi. Cel care este portavocea lui
Dumnezeu nu ar trebui să rostească cuvinte pe care nici
Maiestatea cerului nu le-ar folosi, dacă S-ar certa cu Satana.
Trebuie să lăsăm în seama lui Dumnezeu lucrarea
de judecare şi de condamnare. - Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, pag. 55-58

Vineri 27 februarie 2009 - LEGEA DRAGOSTEI IERTĂTOARE A LUI DUMNEZEU

Citeşte Biblia: DEUTERONOM 7-9„Iubiţi
pe vrăjmaşii voştri." (Mat. 5,44)

Lecţia
Mântuitorului: „Să nu vă împotriviţi
celui ce vă face rău" era una dificilă pentru
iudeii cei răzbunători. ... Însă Isus a făcut
o declaraţie şi mai greu de acceptat: „Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce
vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc
şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă
prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este
în ceruri" (Mat. 5,44.45).

Acesta
era spiritul legii pe care rabinii o considerau a fi un cod de
prevederi reci şi rigide. Ei considerau că erau mai buni
decât ceilalţi oameni şi că erau îndreptăţiţi
să primească favoarea lui Dumnezeu, datorită naşterii
lor în poporul Israel; însă Isus le-a îndreptat
atenţia spre spiritul dragostei iertătoare, care constituia
dovada că aveau motivaţii mai înalte decât
vameşii şi păcătoşii pe care îi
dispreţuiau.

El
îndrepta atenţia ascultătorilor spre Conducătorul
universului sub un nume nou: „Tatăl nostru". El îşi
dorea ca ei să înţeleagă cu câtă
bunătate îi trata Dumnezeu. El ne învaţă
că, după „cum se îndură un tată de
copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de
El" (Ps. 103,13). O astfel de concepţie despre Dumnezeu nu
a fost oferită lumii de nicio religie, în afară de
cea biblică. Păgânismul îi învaţă
pe oameni că Fiinţa Supremă este obiectul fricii, şi
nu al dragostei - o divinitate răuvoitoare, care trebuie
îmbunată prin sacrificii, şi nu un Tată care
revarsă peste copiii Săi darul dragostei Sale. Până
şi poporul Israel înţelegea atât de puţin
învăţătura profeţilor referitoare la
Dumnezeu, încât această descoperire a dragostei
părinteşti era o temă nouă, un nou dar pentru
lume. [...]

Fiecare
lucru bun pe care îl avem, fiecare rază de soare şi
fiecare ploaie, fiecare bucată de pâine, fiecare clipă
a vieţii, este un dar al dragostei.

Tatăl
nostru a avut milă de noi pe când nu aveam un caracter
iubitor şi plăcut, pe când eram „vrednici să
fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii".

Copiii
lui Dumnezeu sunt aceia care sunt părtaşi ai caracterului
Său. Rangul, naşterea, naţionalitatea, privilegiile
religioase nu sunt o dovadă a apartenenţei noastre la
familia lui Dumnezeu, ci dragostea, o dragoste care cuprinde toată
omenirea. Chiar şi păcătoşii ale căror inimi
nu sunt cu totul închise faţă de Duhul lui Dumnezeu
vor răspunde pozitiv, dacă sunt trataţi cu bunătate;
dacă răspund cu ură pentru ură, vor oferi şi
dragoste pentru dragoste. A fi amabil cu cei nerecunoscători şi
răi, a face bine fără speranţa unei răsplăţi,
este emblema regalităţii cereşti, o dovadă sigură
prin care copiii Celui Preaînalt îşi dezvăluie
moştenirea lor nobilă. - Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, pag, 73-75

Sâmbătă 28 februarie 2009 - LEGEA LUI DUMNEZEU DESĂVÂRSITĂ ÎN NOI

Citeşte Biblia: DEUTERONOM 10-12„Dacă
ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi
şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în
noi."

(1 Ioan 4,12)

Condiţiile
vieţii veşnice, sub har, sunt exact cele existente în
Eden - neprihănirea absolută, armonia cu Dumnezeu,
conformarea totală faţă de principiile Legii Sale.
Standardul caracterului prezentat în Vechiul Testament este
acelaşi cu cel prezentat în Noul Testament. Acest standard
nu este unul pe care să nu-l putem atinge. Fiecare poruncă
sau învăţătură dată de Dumnezeu
conţine o făgăduinţă de reală valoare,
care stă la baza poruncii. Dumnezeu a avut grijă să ne
ofere tot ce este necesar ca să devenim ca El, şi va duce
până la capăt acest lucru pentru toţi cei care
nu se opun cu încăpăţânare, împiedicând
astfel lucrarea harului Său.

Dumnezeul
nostru ne-a iubit cu o iubire negrăită, iar noi începem
să îl iubim pe măsură ce pricepem câte
puţin din lărgimea, lungimea, adâncimea şi
înălţimea acestei iubiri, care întrece orice
cunoştinţă. Prin descoperirea frumuseţii lui
Hristos, prin cunoaşterea dragostei pe care ne-a arătat-o
pe când eram noi păcătoşi, inima îndărătnică
este îmblânzită şi supusă, iar păcătosul
este transformat şi devine un copil al cerului. Dumnezeu nu
foloseşte mijloace de constrângere; dragostea este
instrumentul pe care îl foloseşte pentru a alunga păcatul
din inimă. Prin ea, El schimbă mândria în
umilinţă şi vrăjmăşia şi
necredinţa în dragoste şi credinţă. [...]

El
ne spune să fim desăvârşiţi după cum
El este desăvârşit, în acelaşi fel. Noi
trebuie să fim surse de lumină şi de binecuvântare
pentru cei din sfera noastră de influenţă, la fel cum
El este pentru univers. Nu avem nimic de la noi înşine, ci
lumina dragostei Sale străluceşte peste noi, iar noi
trebuie să o reflectăm. În bunătatea Sa, putem
fi desăvârşiţi în sfera noastră de
acţiune, la fel cum şi Dumnezeu, este în sfera Sa de
acţiune.

Isus
a zis: „Fiţi desăvârşiţi după
cum şi Tatăl vostrueste desăvârşit."
Dacă sunteţi copiii lui Dumnezeu, sunteţi părtaşi
ai naturii Sale şi nu puteţi să fiţi altfel decât
El. Fiecare copil trăieşte prin viaţa pe care a
primit-o de la tatăl lui. Dacă sunteţi copiii lui
Dumnezeu, născuţi din Duhul Său, trăiţi prin
viaţa pe care aţi primit-o de la Dumnezeu. În Hristos
„locuieşte trupeşte toată plinătatea
Dumnezeirii" (Col. 2,9); iar viaţa lui Isus este arătată
„în trupul nostru muritor" (2 Cor. 4,11). Această
viaţă va avea ca rezultat acelaşi caracter şi
aceleaşi fapte ca şi cele din viaţa Lui. În
acest fel, veţi fi în armonie cu fiecare precept al Legii
Sale, întrucât „Legea Domnului este desăvârşită
şi înviorează sufletulÎ (Ps. 19,7). Prin
dragoste, „porunca Legii" va fi „împlinită
în noi, care trăim nu după îndemnurile firii
pământeşti, ci după îndemnurile Duhului."
(Rom. 8,4) - Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag.
76-78

Duminică 01 martie 2009 - ÎNDREPTĂŢIREA PRIN CREDINŢĂ - SINGURA NOASTRĂ SPERANŢĂCiteşte Biblia: DEUT. 13 - 16„Dacă
cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos,
Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele
noastre şi nu numai pentru ale noastre,
ci pentru ale întregii lumi."(1
Ioan 2,1.2)

Când
păcătosul pocăit, chinuit de remuşcări înaintea lui Dumnezeu,
înţe­lege jertfa pe care a adus-o Hristos pentru el şi acceptă
că această jertfă este singura lui speranţă în această viaţă
şi în viaţa viitoare, păcatele lui sunt iertate. Aceasta este
îndreptăţirea prin credinţă. Orice suflet care crede trebuie să
îşi supună voinţa în întregime voinţei lui Dumnezeu şi să
rămână în starea de pocăinţă şi de părere de rău,
punându-şi încrederea în meritele jertfei Răscumpărătorului şi
mergând din putere în putere, din slavă în slavă.

Iertarea
şi îndreptăţirea sunt unul şi acelaşi lucru. Prin credinţă,
credinciosul părăseşte poziţia de răzvrătit, de fiu al
păcatului şi al lui Satana, şi ocupă poziţia de supus loial al
lui Hristos Isus, nu pentru că ar fi ceva bun în el, ci pentru că
Hristos îl adoptă ca fiu al Său. Păcătosul primeşte iertarea
păcatelor, fiindcă aceste păcate sunt purtate de Înlocuitorul şi
Chezaşul nostru. Domnul I se adresează Tatălui Său ceresc astfel:
„Acesta este copilul Meu. Îl absolv de condamnarea la moarte,
oferindu-i viaţa Mea ca asigurare - viaţa veşnică - pentru că
M-am aşezat în locul lui şi am suferit pentru păcatele lui. El
este chiar fiul Meu iubit". În acest fel, omul, iertat şi
înveşmântat în hainele frumoase ale neprihănirii lui Hristos,
stă înaintea lui Dumnezeu fără cusur.

Poate
că păcătosul va mai greşi, însă el nu este părăsit fără
milă. Dar singura lui speranţă este pocăinţa faţă de Dumnezeu
şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Este prerogativa Tatălui
aceea de a ne ierta fărădelegile şi păcatele, deoarece Hristos a
luat asupra Sa vina noastră şi ne-a absolvit de ea, atribuindu-ne
neprihănirea Sa. Jertfa Sa îndeplineşte toate cerinţele
dreptăţii.

Îndreptăţirea
este opusul condamnării. Dumnezeu îşi manifestă îndurarea
nemărginită faţă de cei care sunt cu totul nevrednici. El le
iartă păcatele şi fărădelegile în Numele lui Isus, care S-a
făcut jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prin credinţa
în Hristos, păcătosul vinovat primeşte binecuvântarea lui
Dumnezeu şi o puternică speranţă în viaţa veşnică. -
Comentariul
biblic AZŞ, vol. 6, pag. 1070,1071

Păcătosul
este îndreptăţit prin meritele lui Isus şi aceasta ca semn al
fap­tului că Dumnezeu recunoaşte desăvârşirea preţului de
răscumpărare plătit pentru om. Faptul că Hristos a fost
ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce, este o
dovadă că păcătosul pocăit este primit de Tatăl. - Signs
of the Times, 4 iulie 1892

Luni 02 martie 2009 - PĂCĂTOSUL POCĂIT ESTE PRIMIT ÎN HRISTOS

Citeşte Biblia: DEUT. 17 - 19„Căci
Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut
de mână ome­nească, după chipul adevăratului
locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să
Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea
lui Dumnezeu." (Evr. 9,24)

Hristos
este Jertfa noastră, Înlocuitorul nostru,Chezaşul
nostru, Mijlocitorul nostru divin; El a fost făcut pentru noi
neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. „Căci
Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut
de mână omenească, după chipul adevăratului
locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să
Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea
lui Dumnezeu."

Mijlocirea
lui Hristos în favoarea noastră constă în
prezentarea meritelor Sale divine, oferindu-se Tatălui ca
Înlocuitor şi Chezaş al nostru; căci S-a înălţat
la cer ca să facă ispăşire pentru păcatele
noastre. ... „Şi dragostea stă nu în faptul că
noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit
pe noi şi a trimis pe fiul Său ca jertfă de ispăşire
pentru păcatele noastre." (1 Ioan 4,10) „De aceea şi
poate să mântuiască în chip desăvârşit
pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin Ei. pentru că trăieşte
pururea ca să mijlocească pentru ei." (Evr. 7,25)

Aceste
versete arată că voia lui Dumnezeu nu este să fiţi
neîncrezători şi să vă chinuiţi
sufletul cu temerea că El nu vă va accepta, pentru că
sunteţi păcătoşi şi nevrednici. ...
Prezentaţi-vă cazul înaintea Sa, apelând la
meritele sângelui vărsat pentru voi, pe crucea Calvarului.
Satana vă va acuza că sunteţi mari păcătoşi
şi trebuie să admiteţi acest lucru, însă
puteţi spune astfel: „Ştiu că sunt păcătos
şi acesta este motivul pentru care am nevoie de un Mântuitor.
Isus a venit în lume să-i mântuiască pe
păcătoşi. 'Sângele lui Isus Hristos, Fiul
Lui, ne curăţeşte de orice păcat'...
Nu am niciun merit şi nu sunt vrednic să cer mântuirea,
dar îi prezint lui Dumnezeu sângele ispăşitor
al Mielului fără cusur al lui Dumnezeu, care ridică
păcatul lumii. E tot ce pot să cer. Numele lui Isus îmi
deschide calea spre Tatăl. Urechea Sa, inima Sa sunt gata să
primească cea mai slabă rugăciune a mea şi El îmi
împlineşte cele mai profunde nevoi."

Neprihănirea
lui Hristos este cea care îl face pe păcătosul pocăit
acceptabil înaintea lui Dumnezeu şi îl
îndreptăţeşte. Indiferent cât de păcătoasă
a fost viaţa lui, dacă îl acceptă pe Isus ca
Mântuitor personal, el stă înaintea lui Dumnezeu în
haina curată a neprihănirii atribuite a lui Hristos.

Păcătosul,
care până nu demult era mort în nelegiuiri şi
păcate, este adus la viaţă prin credinţa în
Hristos. El vede prin credinţă că Isus este
Mântuitorul lui, Cel viu în vecii vecilor, care poate să
mântuiască în chip desăvârşit pe cei
ce se apropie de Dumnezeu prin El. În jertfa adusă pentru
el, credinciosul vede o lucrare de mântuire atât de
eficientă şi de completă în toate aspectele ei,
oferită cu un preţ atât de mare, încât i
se umple sufletul de laudă şi de recunoştinţă.
- Signs of the Times, 4 iulie 1892

Marţi 03 martie 2009 - AVEM TOTUL DEPLIN ÎN HRISTOS

Citeşte Biblia: DEUT. 20 - 22„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire." (1 Ioan 1,9)
Când păcătosul cunoaşte frumuseţea inegalabilă a lui Hristos, păcatul
nu i se mai pare atrăgător, fiindcă el priveşte spre Cel care Se
deosebeşte din zece mii, a cărui fiinţă este plină de farmec. El ajunge
să cunoască personal puterea Evangheliei, al cărei plan amplu este
egalat numai de desăvârşirea scopului ei.

Avem un Mântuitor viu. El nu Se află în mormântul nou al lui Iosif;
El a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer ca Înlocuitor şi Chezaş al
fiecărui suflet credincios. ... Păcătosul este îndreptăţit prin
meritele lui Isus
şi aceasta ca semn al faptului că Dumnezeu recunoaşte desăvârşirea
preţului de răscumpărare plătit pentru om. Faptul că Hristos a fost
ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce, este o dovadă că
păcătosul pocăit este primit de Tatăl. Aşadar, ne vom permite să avem o
experienţă care să oscileze între îndoială şi credinţă, între credinţă
şi îndoială? Isus este garanţia faptului că suntem primiţi de Dumnezeu.
El ne primeşte cu plăcere, nu pentru că avem vreun merit în noi înşine,
ci datorită credinţei noastre în „Domnul, Neprihănirea noastră".

Isus Se află în Sfânta Sfintelor, gata să Se înfăţişeze înaintea lui
Dumnezeu pentru noi. Acolo, nu întârzie să-Şi prezinte, clipă de clipă,
poporul care are totul deplin în El. Dar, dat fiind faptul că suntem
astfel înfăţişaţi înaintea Tatălui, nu trebuie să ne imaginăm că putem
să abuzăm de îndurarea Sa şi să devenim nepăsători, indiferenţi şi
îngăduitori cu noi înşine. Hristos nu este un slujitor al păcatului.
Noi avem totul deplin în El, suntem acceptaţi în Fiul Preaiubit, doar
atâta timp cât rămânem în El, prin credinţă.

Nu putem atinge desăvârşirea prin faptele noastre bune. Sufletul
care priveşte la Isus prin credinţă respinge neprihănirea personală. El
consideră că este nedesăvârşit, că pocăinţa lui e insuficientă, că cea
mai tare credinţă a lui este slabă, că cel mai mare sacrificiu pe care
îl poate face este neînsemnat şi se pleacă, în umilinţă, la piciorul
crucii. Însă un glas îi vorbeşte din Cuvântul lui Dumnezeu. El ascultă
cu uimire solia: „Avem totul deplin în Hristos". (Col. 2,10). Acum
sufletul lui a găsit pacea. Nu trebuie să se mai străduiască să
găsească ceva bun în el însuşi, vreo faptă meritorie prin care să
câştige favoarea lui Dumnezeu.

Privind la Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, el găseşte
pacea în Hristos; căci în dreptul numelui lui este scris iertare, iar
el primeşte Cuvântul lui Dumnezeu. „Avem totul deplin în El." Cât de
dificil îi este firii omeneşti, care s-a obişnuit să nutrească
îndoiala, să prindă acest mare adevăr! Dar câtă pace şi câtă viaţă îi
aduce el sufletului! - Signs of the Times, 4 iulie 1892

Miercuri 04 matrie 2009 - SUNTEM IERTAŢI PRIN SÂNGELE LUI HRISTOS

Citeşte Biblia: DEUT. 23 - 25„Căci
toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt
socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea
care este în Hristos Isus." (Rom. 3,23.24)
Avem nevoie de Isus în fiecare clipă. Pentru noi, a pierde dragostea Sa
din inimă înseamnă mult. Însă El ne spune: „Dar ce am împotriva ta este
că ţi-ai părăsit dragostea dintâi". [...]
Religia multora se aseamănă foarte mult cu un gheţar - este foarte
rece. Inimile multor oameni sunt încă îngheţate, neîmblânzite. Ei nu
pot mişca inimile altora, fiindcă inimile lor nu sunt pline cu
dragostea binecuvântată, care se revarsă din inima lui Hristos. [...]
Religia adevărată se bazează pe credinţa în Scripturi. Cuvântul lui
Dumne­zeu trebuie crezut fără umbră de îndoială. Nicio parte din el nu
trebuie ajustată pentru a se potrivi unei anumite teorii. Oamenii nu
trebuie să înalţe înţelepciunea omenească, apucându-se să judece
Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia a fost scrisă de oamenii sfinţi din
vechime, mânaţi de Duhul Sfânt; această carte conţine tot ce ştim cu
certitudine şi tot ce putem spera că vom afla vreodată despre Dumnezeu
şi despre Hristos, dacă vom fi luaţi şi noi, la fel ca Pavel, la al
treilea cer. ... Această revelaţie nu a afectat umilinţa apostolului.
Viaţa creştinului este o viaţă călăuzită de Cuvântul lui Dumnezeu,
exact aşa cum stă scris în el. Toate adevărurile din Vechiul şi din
Noul Testament alcătuiesc un tot unitar. Noi trebuie să le preţuim, să
le credem şi să le ascultăm. Pentru ucenicul adevărat, credinţa în
Cuvântul lui Dumnezeu este un principiu activ, întrucât „prin credinţa
din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge
la mântuire" (Rom. 10,10). Prin credinţă, omul are încredere că
primeşte neprihănirea lui Hristos.
Credinţa, în ea însăşi, este un act al minţii. Isus însuşi este
Căpetenia şi Desă­vârşirea credinţei noastre. El Şi-a dat viaţa pentru
noi; iar sângele Său vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel, care
striga la Dumnezeu împotriva ucigaşului Cain. Sângele lui Hristos s-a
vărsat spre iertarea păcatelor noastre.
Mulţi comit greşeala de a încerca să descrie cu minuţiozitate aspectele
subtile care fac distincţia între îndreptăţire şi sfinţire. Ei introduc
în definiţia acestor doi termeni propriile lor idei şi speculaţii. De
ce să încercăm să fim mai minuţioşi decât Inspiraţia în ceea ce
priveşte problema fundamentală a neprihănirii prin credinţă? - Manuscris 21,1891

Cei care sunt una cu Hristos, prin exercitarea zi de zi şi clipă de
clipă a credinţei care lucrează prin dragoste şi care curăţă sufletul,
primesc iertarea păcatelor şi sunt sfinţiţi pentru viaţa veşnică. - Manuscript 12a, 1901

Joi 05 martie 2009 - CREDINCIOŞII ÎNDREPTĂŢIŢI UMBLĂ ÎN LUMINĂ

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: DEUT. 26 - 28„Pe
El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele
Lui, o jertfă de ispăşire ... pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate
neprihănirea Lui în aşa fel, încât să fie neprihănit şi totuşi să
socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus." (Rom. 3,25-26)
Apostolul Pavel spune: „Sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin
harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El,
Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui,
o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu
vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;
pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel,
încât să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce
crede în Isus."

În aceste versete, adevărul este explicat clar. Această milă şi
această bună­tate sunt în întregime nemeritate. Harul lui Hristos îl
îndreptăţeşte pe păcătos fără plată, fără vreun merit din partea lui.
Îndreptăţirea este iertarea deplină şi completă de păcat. Păcătosul
este iertat chiar în clipa în care îl acceptă pe Hristos prin credinţă.
Neprihănirea lui Hristos îi este atribuită şi nu trebuie să se mai
îndoiască de harul iertător al lui Dumnezeu.

Credinţa nu are în sine nimic care să o transforme în mântuitorul
nostru. Credinţa nu poate să ne şteargă păcatele. Hristos este puterea
lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor celor care cred. Îndreptăţirea vine
prin meritele lui Isus Hristos. El a plătit preţul răscumpărării
păcătosului. Însă numai prin credinţa în sângele Său, Isus poate să-l
îndreptăţească pe credincios.

Păcătosul nu poate să se bazeze pe faptele lui bune pentru a fi
îndreptăţit. El trebuie să ajungă în punctul în care să renunţe la
toate păcatele lui şi să primească lumină după lumină, în funcţie de
cum străluceşte aceasta pe căra­rea lui. Prin credinţă, el acceptă
asigurarea fără plată şi amplă, oferită prin sân­gele lui Hristos. El
crede făgăduinţele lui Dumnezeu, care, prin Hristos, devin pentru el
sfinţire, neprihănire şi răscumpărare.

Iar dacă îl urmează pe Isus, el va umbla cu smerenie în lumină,
bucurându-se de ea şi răspândind-o celor din jur. Fiind îndreptăţit
prin credinţă, el ascultă cu bucurie şi cu supunere toată viaţa. Pacea
cu Dumnezeu este rezultatul a ceea ce este Hristos pentru el. Sufletele
supuse lui Dumnezeu, care îl cinstesc şi care împlinesc Cuvântul Său,
vor primi lumină divină. În Cuvântul preţios al lui Dumnezeu, se găsesc
în aceeaşi măsură curăţia, nobleţea şi frumuseţea la care, fără
ajutorul lui Dumnezeu, capacităţile cele mai înalte ale omului nu se
pot ridica. ... Niciunul dintre noi nu avem scuză ca, atunci când ne
aflăm într-o încercare, să permitem ca legătura noastră cu Dumnezeu să
slăbească. Deşi mila omului ne părăseşte, Dumnezeu încă ne iubeşte,
încă are milă de noi şi îşi întinde spre noi mâna, ca să ne ajute. - Signs of the Times, 19 mai 1898

Vineri 06 martie 2009 - CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: DEUT. 29 - 31„Avraam,
părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a
adus pe fiul său Isac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună
cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită." (Iacov 2,21.22)
Avem nevoie să îl cunoaştem mai bine pe Isus şi să ne îndepărtăm mai
mult de egoism. Avem nevoie de simplitatea unui copil, care să ne
determine să îi spunem Domnului tot ce avem nevoie şi să credem că El
ne va împlini toate nevoile, după marea Sa bogăţie, bunătate şi
dragoste. El ne spune: „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face".
Dacă Mă iubiţi, îmi veţi arăta această iubire păzind poruncile Mele.
„Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să
rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului." [...]

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă
iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui."
Acesta este singurul test al caracterului. Prin împlinirea voinţei lui
Dumnezeu, dăm cea mai bună dovadă că îl iubim pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos
pe care L-a trimis. Cuvintele des repetate, prin care se exprimă
dragostea faţă de Dumnezeu, nu au nicio valoare, dacă această dragoste
nu este demonstrată în viaţa practică. Dragostea faţă de Dumnezeu nu
este doar un sentiment, ci o putere vie şi activă. Omul care face voia
Tatălui din cer arată lumii că îl iubeşte pe Dumnezeu. Această iubire
se vede în faptele bune. [...]

Apostolul Iacov a văzut că vor apărea pericole în prezentarea
subiectului îndreptăţirii prin credinţă şi s-a străduit să arate că
adevărata credinţă nu poate exista în afara faptelor corespunzătoare.
Ne este înfăţişată experienţa lui Avraam: „Credinţa lucra împreună cu
faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită." Această
credinţă adevărată lucrează în mod real în viaţa credinciosului.
Credinţa şi ascultarea produc o experienţă solidă şi valoroasă.

Există o convingere care nu este o credinţă mântuitoare. Cuvântul
declară că şi demonii cred şi se-nfioară. Aşa-zisa credinţă care nu
lucrează prin dragoste şi care nu curăţă sufletul, nu va îndreptăţi pe
nimeni. Apostolul ne zice: „Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit
prin fapte, şi nu numai prin credinţă." Avraam L-a crezut pe Dumnezeu.
De unde ştim că a crezut? Faptele lui au depus mărturie despre
caracterul credinţei lui şi credinţa i-a fost socotită neprihănire.

În zilele noastre, avem nevoie de credinţa lui Avraam, care să
împrăştie întunericul care ne înconjoară şi care ne împiedică să vedem
lumina dragostei lui Dumnezeu şi să creştem spiritual. Credinţa noastră
ar trebui să fie plină de fapte bune, întrucât credinţa fără fapte este
moartă. Fiecare datorie împlinită, fiecare sacrificiu făcut în Numele
lui Isus, ne aduce o răsplată nespus de mare. Prin chiar actul
datoriei, Dumnezeu ne vorbeşte şi ne dă binecuvântarea Sa. - Signs of the Times, 19 mai 1898

Sâmbătă 07 martie 2009 - SFINŢIREA CONTINUĂ PE TOT PARCURSUL VIEŢII

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: DEUT. 32 - 34„ Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească 'fraţi'." (Evr. 2,11)
Când medităm cu pocăinţă şi cu umilinţă la Isus, care a fost străpuns
de păcatele noastre şi care a purtat suferinţele noastre, vom învăţa să
umblăm pe urmele Sale. Privind la El, suntem schimbaţi după chipul Său
divin. Când are loc în noi această lucrare, nu vom pretinde că suntem
neprihăniţi prin noi înşine, ci îl vom înălţa pe Hristos, în timp ce ne
vom prinde cu sufletul deznădăjduit de meritele Sale.

Mântuitorul nostru a condamnat întotdeauna îndreptăţirea de sine. El
i-a învăţat pe ucenici că cea mai înaltă formă a religiei este aceea
care se manifestă într-un mod liniştit şi cuviincios. El i-a atenţionat
să-şi împlinească actele de caritate în linişte, nu ca să atragă
atenţia, nu pentru a fi lăudaţi şi onoraţi de oameni, ci pentru slava
lui Dumnezeu, aşteptând răsplata de dincolo. Dacă aveau să facă fapte
bune pentru a fi lăudaţi de oameni, nu aveau să primească nicio
răsplată din partea Tatălui lor ceresc.

Urmaşii lui Hristos au fost învăţaţi să nu se roage ca să fie auziţi
de oameni. „Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi
roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în
ascuns, îţi va răsplăti". (Mat. 6,6). Aceste cuvinte, rostite de
Hristos, ne arată că El nu aproba felul de evlavie atât de răspândit
printre farisei. Învăţăturile Sale de pe munte ne arată că faptele de
binefacere capătă o formă nobilă şi că faptele de închinare religioasă
răspândesc un parfum deosebit atunci când sunt împlinite într-o manieră
nepretenţioasă, cu pocăinţă şi cu umilinţă. Motivaţia curată sfinţeşte
fapta.

Adevărata sfinţire înseamnă o conformare totală faţă de voia lui
Dumnezeu. Gândurile şi sentimentele de răzvrătire sunt biruite şi
glasul lui Isus ne trezeşte la o viaţă nouă, care ne străbate întreaga
fiinţă. Cei cu adevărat sfinţiţi nu vor ridica opinia personală la
rangul de standard al binelui şi răului. ... Adevărata sfinţire este o
lucrare zilnică, ce continuă pe tot parcursul vieţii. ... Cei care se
luptă cu ispitele zilnice, care biruie tendinţele păcătoase şi care
caută sfinţirea inimii şi a vieţii, nu pretind cu înfumurare că sunt
sfinţi. Ei flămânzesc şi înse­tează după neprihănire. Păcatul li se
pare nespus de rău. [...]

Cei cu adevărat neprihăniţi, care îl iubesc cu sinceritate pe
Dumnezeu şi care se tem de El, poartă haina neprihănirii lui Hristos
atât în prosperitate, cât şi în necazuri. - The Sanctified Life, pag. 8-11

Duminică 08 martie 2009 - SFINŢIREA ESTE REZULTATUL ASCULTĂRII DE O VIAŢĂ

Citeşte Biblia: IOSUA 1 - 4„Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el, cum a trăit Isus." (1 Ioan 2,6)
Ioan era învăţătorul neprihănirii şi, în scrisorile lui către biserică,
a inclus reguli precise privitoare la conduita creştinilor. El scria:
„Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţeşte, după cum El este
curat". (1 Ioan 3,3). ... El învăţa că orice creştin trebuie să aibă o
inimă şi o viaţă curate. El nu trebuie să fie niciodată satisfăcut doar
cu mărturisirea credinţei. După cum Dumnezeu este sfânt în sfera Sa de
acţiune, tot la fel şi omul căzut, prin credinţa în Hristos, trebuie să
fie sfânt în sfera lui de acţiune. [...]

Sfinţirea bisericii este obiectivul lui Dumnezeu în tot ceea ce face
pentru poporul Său. El i-a ales pentru veşnicie, pentru ca ei să fie
sfinţi. El L-a dat pe Fiul Său ca să moară pentru ei, pentru ca ei să
fie sfinţiţi prin ascultarea de adevăr, dezbrăcaţi de orice micime a
eului. El cere din partea lor o lucrare personală, o predare personală.
Dumnezeu poate fi onorat de cei ce mărturisesc a crede în El, doar dacă
aceştia s-au conformat chipului Său şi se lasă conduşi de Duhul Său.
Atunci, în calitate de martori ai Mântuitorului, ei pot vorbi despre ce
a făcut harul divin în ei.

Adevărata sfinţire vine prin împlinirea principiului dragostei.
„Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu
şi Dumnezeu rămâne în el" (1 Ioan 4,16). Viaţa celui în a cărui inimă
rămâne Hristos va manifesta o evlavie practică. Caracterul lui va fi
şlefuit, înnobilat, înălţat şi glorificat. Învăţătura curată se va
împleti cu faptele neprihănirii; preceptele divine se vor îmbina cu
obiceiurile sfinte. [...]

Parfumul dragostei noastre faţă de semeni arată că îl iubim pe
Dumnezeu. Răbdarea în slujire este cea care aduce odihnă sufletului.
Prin trudă umilă, sârguincioasă şi credincioasă este susţinută
bunăstarea lui Israel. Dumnezeu îl ajută şi îl întăreşte pe cel care
este dornic să meargă pe calea lui Hristos.

[Sfinţirea] nu este obţinută printr-un sentiment trecător de
fericire, ci este rezultatul morţii constante faţă de păcat şi al
trăirii constante pentru Hristos. Răul nu poate fi îndreptat şi
schimbarea caracterului nu poate fi realizată prin eforturi slabe şi
intermitente. Numai printr-un efort îndelung şi perseverent, printr-o
disciplină severă şi printr-o luptă serioasă vom obţine biruinţa. Nu
ştim azi cât de aspre vor fi luptele care ne aşteaptă mâine. Atâta timp
cât Satana domneşte, vom avea un eu de supus şi păcate chinuitoare de
biruit; atâta timp cât vom trăi, nu ne vom opri din alergare, nu vom
ajunge într-un punct în care să putem spune: Am reuşit în totalitate.
Sfinţirea este rezultatul ascultării de o viaţă. - Faptele apostolilor, pag. 559-561

Luni 09 martie 2009 - SĂ ACORDĂM MAI MULTĂ ATENŢIE CREDINŢEI LUI ISUS

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: IOSUA 5 - 8„Şi,
fără îndoială, mare este taina evlaviei. 'Cel ce a fost arătat în trup,
a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost
propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în
slavă'." (1 Tim. 3,16)
Se pare că mulţi oameni nu cunosc ce înseamnă credinţa. Mulţi se plâng
că se află în întuneric şi descurajare. Eu i-am întrebat: Este faţa
voastră îndrep­tată spre Isus? Priviţi voi la El, Soarele Neprihănirii?
Trebuie să le prezentaţi bisericilor în mod clar subiectul credinţei şi
al dependenţei totale de neprihănirea lui Hristos. ... Se vorbeşte atât
de puţin despre Hristos, despre dragostea Sa incomparabilă, despre
marea Sa jertfă pentru noi, încât Satana aproape că ne-a întunecat
concepţia pe care ar trebui să o avem despre Isus Hristos. [...]

Să medităm cu un scop hotărât la atributele divine ale lui Isus
Hristos; să vorbim despre dragostea Lui, să povestim şi să cântăm
despre îndurarea Lui, să îl primim ca Mântuitor personal. Atunci suntem
una cu Hristos. Iubim ceea ce a iubit Hristos, urâm păcatul, pe care
l-a urât Hristos. Despre aceste lucruri trebuie să vorbim, la ele
trebuie să medităm. [...]

Trebuie să-L păstrăm în minte pe Mântuitorul care iartă păcatul, dar
să-L înfăţişăm aşa cum este El în realitate - a venit să moară pentru a
înălţa Legea lui Dumnezeu cea mare şi minunată şi, în acelaşi timp,
pentru a-l îndreptăţi pe păcătosul care se va bizui în întregime pe
meritele sângelui Mântuitorului răstignit şi înviat. [...]

Solia salvatoare, solia îngerului al treilea, este solia ce trebuie
vestită lumii. Poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus sunt la fel
de importante, enorm de importante, şi trebuie răspândite cu aceeaşi
putere şi tărie. S-a vorbit mai mult despre prima parte a soliei, în
timp ce partea a doua a fost abordată sporadic. Credinţa lui Isus nu
este înţeleasă. Trebuie să vorbim despre ea, trebuie să o trăim,
trebuie să ne rugăm cu privire la ea şi să îi învăţăm pe membri să
aducă această parte a soliei în viaţa lor de cămin. [...]

De ce tăcem când vine vorba despre neprihănirea lui Hristos şi
despre dragostea Sa pentru această lume? De ce nu le oferim oamenilor
ceea ce i-ar trezi şi le-ar insufla o nouă viaţă? Apostolul Pavel
declară cu entuziasm şi veneraţie: „Şi fără îndoială, mare este taina
evlaviei. 'Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în
Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a
fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă'." [...]

Caracterul lui Hristos este un caracter cu totul desăvârşit; El
trebuie înălţat, El trebuie adus în atenţie, pentru că El este puterea,
tăria, sfinţirea şi neprihănirea tuturor celor ce cred în El. - Manuscript 27,1889

Marţi 10 martie 2009 - TESTUL TIMPULUI DEZVĂLUIE CREDINŢA ŞI DRAGOSTEA

Citeşte Biblia: IOSUA 9-13„ Temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: 'Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui'." (2 Tim. 2,19)
Tăgăduirea de sine, jertfirea de sine, binefacerea, bunătatea,
dragostea, răbdarea, tăria de caracter şi încrederea creştină sunt
roadele zilnice aduse de cei care se află într-o adevărată legătură cu
Dumnezeu, Poate că lumea nu cunoaşte faptele lor, însă ei se luptă
zilnic cu răul şi obţin biruinţe preţioase asupra ispitei şi asupra
greşelilor. Ei îşi reînnoiesc şi îşi împlinesc promisiunile solemne
prin puterea câştigată prin rugăciune serioasă şi prin veghere
constantă.

Cel entuziast şi plin de înflăcărare nu observă luptele acestor
lucrători tăcuţi; însă ochiul Celui care ştie tainele inimii vede toate
eforturile depuse pentru a ajunge la umilinţă şi smerenie şi le aprobă.
E nevoie de testul timpului pentru ca aurul adevărat al dragostei şi al
credinţei din caracter să fie adus la lumină. Când încercările şi
greutăţile se abat asupra bisericii, este momentul să se dezvăluie
zelul, statornicia şi dragostea înflăcărată a adevăraţilor urmaşi ai
lui Hristos. [...]

Cei smeriţi cu inima, care simt zilnic cât de important este să se
prindă de Stânca veşnică, vor rămâne neclintiţi în mijlocul furtunilor
încercării, fiindcă nu s-au încrezut în ei înşişi. [...]

Un om sănătos, care este apt să participe la activităţile vieţii,
care zi după zi îşi împlineşte lucrul cu optimism şi prin venele căruia
curge un sânge sănătos, nu atrage atenţia celor din jur asupra
sănătăţii trupului lui. Sănătatea şi puterea sunt condiţiile normale
ale vieţi lui şi, prin urmare, îşi dă prea puţin seama că se bucură de
un avantaj atât de mare.

La fel se întâmplă şi cu omul cu adevărat neprihănit. El nu este
conştient de bunătatea şi de evlavia lui. Principiul religios a devenit
sursa vieţii şi a conduitei lui şi îi este la fel de natural să aducă
roadele Duhului după cum îi este smochinului să facă smochine sau unei
tufe de trandafiri să înflorească. Firea lui este atât de complet
impregnată cu dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lui, încât
face faptele lui Hristos cu bucurie.

Toţi cei ce intră în sfera lui de influenţă sesizează frumuseţea şi
parfumul vieţii lui creştine, în vreme ce el însuşi nu îşi dă seama de
acest lucru, întrucât ele sunt în armonie cu obiceiurile şi
înclinaţiile lui. El se roagă pentru lumină divină şi îi face plăcere
să umble în lumină. Hrana lui este să facă voia Tatălui ceresc. Viaţa
lui este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. - The Sanctified Life, pag. 11-13

Miercuri 11 martie 2009 - SFINŢIREA CUPRINDE ÎNTREAGA FIINŢĂ

Citeşte Biblia: IOSUA 14 - 17„Dumnezeul
păcii să vă sfinţească El însuşi
pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul
vostru să fie păzite întregi, fără prihană,
la venirea Domnului nostru Isus Hristos." (1 Tes. 5,23)

Sfinţirea
prezentată în Scriptură se referă la întreaga
fiinţă - duh, suflet şi trup. Pavel se ruga pentru
tesaloniceni astfel: „duhul vostru, sufletul vostru şi
trupul vostru să fie păzite întregi, fără
prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos". El le
scrie iarăşi credincioşilor: „Vă îndemn
dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să
aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă,
plăcută lui Dumnezeu" (Rom. 12,1).

Pe
vremea vechiului Israel, fiecare dar adus ca jertfă lui Dumnezeu
era atent examinat. Dacă se descoperea că animalul adus
avea vreun defect, era refuzat, întrucât Dumnezeu
poruncise ca darul să fie „fără cusur".
Tot la fel, creştinii sunt îndemnaţi să-şi
aducă trupul ca „jertfă vie, sfântă,
plăcută lui Dumnezeu".

În
acest scop, trebuie să-şi păstreze toate capacităţile
în cea mai bună condiţie posibilă. Fiecare
obicei care slăbeşte puterea fizică sau mentală,
îl face pe om nepregătit pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Va
fi atunci Dumnezeu mulţumit, dacă nu îi vom aduce tot
ce avem mai bun? Hristos spunea: „Să iubeşti pe
Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta." Cei care
într-adevăr îl iubesc pe Dumnezeu cu toată
inima, vor dori să îi aducă în viaţă
slujirea cea mai bună şi vor căuta în permanenţă
să aducă fiecare putere a fiinţei lor în armonie
cu legile care le vor stimula capacitatea de a face voia Sa. Ei nu
vor slăbi şi întina darul pe care îl aduc
înaintea lui Dumnezeu, prin tolerarea apetitului sau a poftei.

Petru
spune: „Să vă feriţi de poftele firii
pământeşti, care se războiesc cu sufletul".
(1 Petru 2,11). Orice poftă păcătoasă tinde să
tocească facultăţile şi să amorţească
percepţiile mintale şi spirituale, iar Cuvântul lui
Dumnezeu nu poate să facă decât o mică impresie
asupra inimii. Pavel le scrie corintenilor: „Să ne curăţim
de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi
să ne ducem sfinţirea până la capăt, în
frică de Dumnezeu" (2 Cor. 7,1). Iar alături de
roadele Duhului - „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,
blândeţea" - el aşează „înfrânarea
poftelor" (Gal. 5,22.23).

În
ciuda acestor declaraţii inspirate, cât de mulţi
aşa-numiţi creştini îşi diminuează
capacităţile din dorinţa de câştig sau de a
se închina modei; cât de mulţi îşi
pervertesc chipul asemănător cu cel al lui Dumnezeu prin
lăcomie, prin consumul de vin, prin plăceri interzise. ...
Cel al cărui trup este templul Duhului Sfânt, nu va fi
sclavul niciunui obicei dăunător. Capacităţile
lui îi aparţin lui Hristos, care l-a cumpărat cu preţ
de sânge. - Tragedia veacurilor, pag. 473-475

Joi 12 martie 2009 - VIAŢA LUI DANIEL EXEMPLIFICĂ SFINŢIREA

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: IOSUA 22 - 24„Atunci
Daniel a zis îngrijitorului căruia îi încredinţase căpetenia famenilor
privegherea asupra lui Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria: 'Încearcă pe
robii tăi zece zile şi să ni se dea de mâncat zarzavaturi şi apă de
băut'." (Dan. 1,11.12)
Daniel ar fi putut să găsească o scuză plauzibilă pentru a renunţa la
obiceiurile lui stricte, privitoare la cumpătare; însă îi era mai dragă
aprobarea lui Dumnezeu, decât favoarea celui mai puternic monarh de pe
pământ - mai dragă decât viaţa însăşi. [...]

Daniel a cerut ca problema să fie rezolvată printr-o perioadă de
încercare de zece zile - când tinerilor evrei să li se permită să
mănânce o hrană simplă, în vreme ce tovarăşii lor să se înfrupte din
delicatesele împăratului. ... Domnul a privit aprobator fermitatea şi
tăgăduirea de sine a tinerilor evrei şi binecuvântarea Lui i-a însoţit.
[...]

Viaţa lui Daniel este o exemplificare inspirată a ceea ce înseamnă
un caracter sfinţit. Ea ne prezintă tuturor şi în mod special celor
tineri, o lecţie. Conformarea strictă faţă de cerinţele lui Dumnezeu
este binefăcătoare pentru sănătatea trupului şi a minţii. Pentru a
atinge cel mai înalt standard al realizărilor morale şi intelectuale,
este necesar să căutăm înţelepciunea şi tăria la Dumnezeu şi să păstrăm
o cumpătare strictă în toate obiceiurile vieţii.

În experienţa lui Daniel şi a tovarăşilor săi, avem un exemplu de
biruinţă a principiului asupra ispitei de a tolera apetitul. Ea ne
arată că tinerii pot obţine biruinţa asupra poftelor firii şi pot
rămâne fideli faţă de cerinţele lui Dumnezeu prin principiul religios,
chiar dacă acest lucru îi va costa un mare sacrificiu.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Daniel şi tovarăşii lui ar fi ajuns la un
compromis cu căpeteniile păgâne şi ar fi cedat presiunii acelei
situaţii, consumând din alimentele şi din băutura cu care babilonienii
erau obişnuiţi? Acea singură îndepărtare de principiu le-ar fi diminuat
capacitatea de a percepe binele şi aversiunea faţă de păcat. Tolerarea
apetitului ar fi avut ca rezultat sacrificarea vigorii fizice, a
clarităţii gândirii şi a puterii spirituale. Un singur pas greşit ar fi
fost urmat de alţi paşi, până când, legătura lor cu Cerul fiind
afectată, ar fi fost biruiţi de ispită.

Dumnezeu a zis: „Voi cinsti pe cine Mă cinsteşte" (1 Sam. 2,30).
Când Daniel s-a prins de Dumnezeul lui cu încredere neclintită, Duhul
puterii profeţiei a venit peste el. În timp ce lua lecţii de la oameni
în privinţa datoriilor ce trebuiau împlinite la curte, el era învăţat
de Dumnezeu cum să citească tainele vremurilor viitoare şi cum să
prezinte generaţiilor următoare, prin imagini şi comparaţii, lucrurile
minunate ce aveau să se întâmple în zilele din urmă. - The Sanctified Life, pag. 21 -24

Vineri 13 martie 2009 - Daniel rămâne statornic indiferent de consectinţe


Citeşte Biblia la rand - pentru azi: IOSUA 18 - 21
„Împăratul a dat poruncă lui Aşpenaz ... să-i aducă vreo câţiva din copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă boierească, nişte tineri fără vreun cusur trupesc, frumoşi la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a ştiinţei, cu minte ageră şi pricepere, în stare să slujească în casa împăratului şi pe care să-i înveţe scrierea şi limba Haldeilor." (Daniel 1,3.4)
Profetul Daniel avea un caracter strălucit. El era un minunat exemplu a ceea ce poate deveni omul atunci când este unit cu Dumnezeul înţelepciunii. Este consemnată o scurtă relatare despre viaţa acestui bărbat sfânt al lui Dumnezeu pentru încurajarea celor care vor fi chemaţi să treacă prin încercări şi ispite.
Când poporul lui Israel, împreună cu împăratul, nobilimea şi preoţimea lui au fost duşi în robie, patru dintre tineri au fost aleşi să slujească la curtea împăratului Babilonului. Între aceştia se afla şi Daniel, care dăduse dovadă încă de timpuriu de capacitatea remarcabilă la care avea să ajungă la bătrâneţe. Aceşti tineri erau cu toţii prinţi prin naştere şi sunt descrişi astfel: „nişte tineri fără vreun cusur trupesc, frumoşi la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a ştiinţei, cu minte ageră şi pricepere". (Dan. 1,4)
Observând înzestrările superioare ale acestor robi tineri, împăratul Nebucadneţar a luat hotărârea de a-i pregăti pentru poziţii importante în împărăţia lui. Ca să fie pe deplin pregătiţi pentru viaţa de la curte, potrivit cu obiceiul oriental, ei aveau să înveţe limba haldeilor şi să fie supuşi unei instruiri complete, fizice şi intelectuale.
Tinerii din această şcoală nu numai că aveau să fie primiţi în palatul regal, dar li se dădea şi ocazia de a mânca din bucatele şi a bea din băuturile de pe masa împăratului. [...] Printre mâncărurile aduse înaintea împăratului se aflau carne de porc şi alte cărnuri care erau numite necurate în legea lui Moise şi pe care evreii nu aveau voie să le mănânce. Aici, Daniel a fost supus unui test aspru: să adere la învăţăturile părinţilor săi în ceea ce priveşte alimentele şi băuturile, să îl jignească pe împărat şi să-şi piardă, probabil, nu numai poziţia, ci şi viaţa? Sau să nesocotească porunca Domnului şi să păstreze favoarea împăratului, asigurându-şi astfel mari avantaje intelectuale şi cel mai frumos viitor pământesc? Daniel nu a ezitat. El a luat decizia de a rămâne ferm în integritatea sa, indiferent de rezultat. El „s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale apăratului şi cu vinul pe care-l bea împăratul" (Daniel 1,. ... El a făcut din Dumnezeu tăria lui şi teama de Domnul l-a însoţit permanent în tot ceea ce făcea. - The Sanctified Life, pag. 18-20

Sâmbătă 14 martie 2009 - ÎN PREZENŢA CELUI INFINIT

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: JUD. 1 - 3„Ei
bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului şi
nevătămaţi; şi chipul celui de-al patrulea seamănă cu al unui fiu de
dumnezei!" (Dan, 3,25)
Cuptorul de foc fusese încălzit de şapte ori mai mult decât de obicei
şi robii evrei au fost aruncaţi în el. Flăcările erau atât de cumplite,
încât bărbaţii care i-au aruncat au murit arşi.

Deodată, faţa împăratului a pălit de groază. Privi cu atenţie spre
focul strălucitor şi, întorcându-se spre sfetnicii lui, el zise: „N-am
aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?" (Dan 3,24). Ei au
răspuns: „Negreşit, împărate!" Acum, împăratul exclamă: „Ei bine, eu
văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului şi nevătămaţi; şi
chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei!"
(versetul 25).

Când Hristos Se arată copiilor oamenilor, o putere nevăzută vorbeşte
sufletului lor. Ei se simt ca în prezenţa Celui Infinit. Înaintea
slavei Sale, împăraţii şi nobilii tremură şi recunosc faptul că viul
Dumnezeu este mai presus de orice putere pământească.

Împăratul exclamă, plin de remuşcare şi de ruşine: „Slujitorii
Dumnezeului Celui Preaînalt, ieşiţi afară şi veniţi încoace!" (versetul
26). Ei au ieşit, arătând întregii mulţimi că nu li se întâmplase nimic
şi că nici măcar hainele nu le miroseau a fum. Această minune a produs
o schimbare uimitoare în mintea oamenilor. Marele chip de aur, înălţat
cu atâta ostentaţie, a fost dat uitării, împăratul a dat o lege în care
se prevedea ca toţi cei ce vorbeau împotriva Dumnezeului acestor oameni
să fie pedepsiţi cu moartea, „pentru că nu este niciun alt dumnezeu
care să poată izbăvi ca El". (versetul 29).

Aceşti trei tineri evrei au dat dovadă de o sfinţire adevărată.
Adevăratul principiu creştin nu se va opri pentru a cântări
consecinţele. El nu îşi va pune întrebarea: Ce vor crede oamenii despre
mine, dacă voi face acest lucru? Copiii lui Dumnezeu îşi vor dori cu
ardoare să ştie ce vrea El de la ei, pentru ca faptele lor să îi aducă
slavă. Domnul a purtat de grijă ca inima şi viaţa tuturor urmaşilor Săi
să poată fi stăpânite prin harul divin, pentru ca ei să fie asemenea
unor lumini aprinse în această lume.

Aceşti evrei credincioşi deţineau abilităţi înnăscute deosebite, se
bucurau de cea mai înaltă cultură intelectuală şi ocupau acum o poziţie
de onoare; însă nimic din toate acestea nu i-a determinat să îl uite pe
Dumnezeu. Ei îşi supuseseră capacităţile influenţei sfinţitoare a
harului divin. Prin integritatea şi statornicia lor, ei au vestit
puterile minunate ale Celui ce i-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată. - The Sanctified Life, pag. 38-40

Duminică 15 martie 2009 - TREI EVREI DEMONSTREAZĂ PUTEREA LUI DUMNEZEU

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: JUD. 4-5„Nebucadneţar
a luat cuvântul şi a zis: 'Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac,
Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe
slujitorii Săi care s-au încrezut în El.'" (Dan. 3,28)
Puterea şi maiestatea lui Dumnezeu au fost demonstrate înaintea acelei
mari mulţimi de oameni, prin minunata lor salvare. Isus li S-a alăturat
în cuptorul de foc şi, prin slava prezenţei Sale, l-a convins pe
mândrul împărat al Babilonului că nu putea fi vorba de altcineva decât
de Fiul lui Dumnezeu. Lumina Cerului fusese răspândită de Daniel şi de
tovarăşii lui, până când cei din jurul lor au înţeles credinţa care le
înnobila viaţa şi care le înfrumuseţa caracterul. Prin salvarea
slujitorilor Săi credincioşi, Domnul declară că va fi de partea celor
asupriţi şi că va birui puterile pământeşti care şi-ar dori să
desconsidere autoritatea Dumnezeului cerului.
Ce lecţie primesc aici cei care sunt fricoşi, şovăitori şi laşi, când
vine vorba de cauza lui Dumnezeu! Ce încurajare primesc cei care nu vor
renunţa să îşi îndeplinească datoria din cauza ameninţărilor sau a
pericolelor! Aceste persoane credincioase şi statornice sunt o
întruchipare a sfinţirii, deşi nu se gândesc să pretindă această mare
onoare. Binele care poate fi realizat de creştinii oarecum necunoscuţi,
dar consacraţi, nu va putea fi estimat până când nu va fi deschisă
cartea vieţii şi până când nu se va ţine judecata şi se vor deschide
cărţile.
Hristos se identifică bucuros cu aceşti oameni; nu îi este ruşine să-i
numească fraţii Lui. Acolo unde este unul singur, ar trebui să existe
sute de oameni atât de legaţi de Dumnezeu, care să ducă o viaţă într-o
supunere atât de strictă faţă de voinţa Sa, încât să fie lumini
strălucitoare, sfinţite în întregime, în suflet, trup şi duh.
Lupta dintre fiii luminii şi cei ai întunericului continuă. Cei care
poartă Numele lui Hristos ar trebui să se trezească din letargia care
le slăbeşte eforturile şi să împlinească responsabilităţile de seamă ce
le revin. Toţi cei ce fac acest lucru, se pot aştepta ca puterea lui
Dumnezeu să fie descoperită în ei. Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul
lumii, va fi reprezentat prin cuvintele şi faptele lor, iar Numele lui
Dumnezeu va fi glorificat. - The Sanctified Life, pag. 40-41

La fel ca în zilele lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, şi în zilele de pe
urmă ale istoriei acestui pământ, Domnul va lucra cu putere pentru cei
care vor rămâne neclintiţi de partea adevărului. Cel care i-a însoţit
pe tinerii evrei în cuptorul de foc va fi alături de urmaşii Săi
oriunde s-ar afla ei. ... Aleşii Săi vor rămâne neclintiţi. - Profeţi şi regi, pag. 513

Luni 16 martie 2009 - CUM L-A RECUNOSCUT ÎMPĂRATUL

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: JUD. 6-8

„Slujitorii Dumnezeului Celui Preaînalt, ieşiţi afară şi veniţi încoace!" (Dan. 3,26)
Cum de ştia împăratul păgân cum arăta Fiul lui Dumnezeu? Robii evrei
care ocupau poziţii de încredere în Babilon exemplificaseră adevărul
prin viaţa şi prin caracterul lor. Dacă cineva le punea întrebări
despre motivul credinţei lor, ei răspundeau fără ezitare. Ei
prezentaseră principiile neprihănirii clar şi simplu, învăţându-i
astfel pe cei din jurul lor despre Dumnezeul căruia I se închinau. Ei
le vorbiseră despre Hristos, Răscumpărătorul care avea să vină; şi în
cea de-a patra persoană din mijlocul focului, împăratul L-a recunoscut
pe Fiul lui Dumnezeu. [...]

Apoi, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego s-au înfăţişat înaintea mulţimii
fără urmă de arsură. Prezenţa Mântuitorului îi ferise de rău şi numai
funiile cu care fuseseră legaţi arseseră. „Dregătorii, îngrijitorii,
cârmuitorii şi sfetnicii împăratului s-au strâns şi au văzut că focul
nu avusese nicio putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii
capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate şi nici
măcar miros de foc nu se prinsese de ei." [...]

Experienţa din ziua aceea l-a determinat pe Nebucadneţar să dea o
poruncă: „Orice om, din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va
vorbi rău de Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, va fi făcut
bucăţi şi casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării." „Pentru
că nu este niciun alt dumnezeu care să poată izbăvi ca El", spunea el,
aducând o motivaţie a acestei porunci.

Prin aceste cuvinte, împăratul Babilonului încerca să aducă la
cunoştinţa tuturor popoarelor pământului convingerea, că puterea şi
autoritatea Dumnezeului evreilor era vrednică de închinarea supremă.
Dumnezeu a fost mulţumit de efortul împăratului de a manifesta
veneraţie şi de a răspândi în toată împărăţia babiloniană mărturisirea
sa de credinţă.

Era drept din partea împăratului să facă o mărturisire publică şi să
caute să îl înalţe pe Dumnezeul cerurilor mai presus de alţi dumnezei;
însă prin faptul că încerca să le impună supuşilor săi să creadă la fel
ca el şi să se închine la fel, Nebucadneţar îşi depăşea atribuţiile de
împărat vremelnic. Nu avea dreptul civil sau moral de a-i ameninţa pe
oameni cu moartea, pentru că nu se închinau lui Dumnezeu, la fel cum nu
avea dreptul de a porunci ca toţi cei ce refuzau să se închine la
chipul de aur să fie aruncaţi în foc. Dumnezeu nu îl obligă niciodată
pe om să I se închine. El îi lasă pe toţi să aleagă, cui vor să
slujească. - Profeţi şi regi, pag. 509-511

DUMNEZEU ASCULTĂ RUGĂCIUNEA FIERBINTE - marţi 17 mar. 2009

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: JUD. 9-10„Daniele,
om prea iubit şi scump ... Cuvintele tale au fost ascultate din cea
dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti
înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu
acum!" (Daniel 10,11.12)
„Eu, Daniel, am văzut singur vedenia. ... Eu am rămas singur şi am
văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a
schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice vlagă" (Dan. 10,7..
... Toţi cei care sunt cu adevărat sfinţiţi trec printr-o experienţă
asemănătoare. Cu cât au o concepţie mai clară cu privire la măreţia,
slava şi desăvârşirea lui Hristos, cu atât mai intens îşi văd
slăbiciunile şi nedesăvârşirea. Nu au tendinţa să pretindă că au un
caracter fără păcat; ceea ce li s-a părut drept şi potrivit la ei
înşişi, li se va părea doar nedemn şi păcătos în contrast cu puritatea
şi slava lui Hristos. Când se despart de Dumnezeu, când au nişte
concepţii foarte confuze cu privire la Hristos, oamenii spun: „Sunt
fără păcat; sunt sfânt".

Apoi, îngerul i s-a arătat profetului şi i-a spus: „Daniele, om prea
iubit şi scump, fii cu luare aminte la cuvintele pe care ţi le voi
spune acum" (Dan. 10,11). ... Ce onoare îi face Maiestatea cerului lui
Daniel! El îl încurajează pe slujitorul lui umil şi îl asigură că
rugăciunea lui a fost ascultată în cer. Ca răspuns la rugăciunea lui
fierbinte, îngerul Gabriel este trimis la împăratul Persiei, ca să-i
mişte inima. Monarhul se împotrivise lucrării Duhului lui Dumnezeu timp
de trei săptămâni, în vreme ce Daniel postea şi se ruga, însă Domnul
cerului, Arhanghelul Mihail, a fost trimis la inima împăratului
încăpăţânat, pentru ca acesta să se hotărască să răspundă la rugăciunea
lui Daniel.

„Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în
pământ şi am tăcut. Şi iată că cineva, care avea înfăţişarea copiilor
oamenilor, s-a atins de buzele mele. ... Apoi mi-a zis: 'Nu te teme de
nimic, om prea iubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă!' Şi pe când îmi
vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: ‚Vorbeşte, domnul meu, căci
m-ai întărit'." (Dan 10,15-19).

Lui Daniel i se descoperise slava divină cu atâta măreţie, încât nu
a putut să reziste în prezenţa ei. Apoi, solul ceresc şi-a ascuns
strălucirea prezenţei sale şi i-a apărut profetului ca „cineva care
avea înfăţişarea copiilor oamenilor" (Dan. 10,16). Prin puterea sa
divină, l-a întărit pe acest om integru şi credincios, ca să audă solia
ce îi fusese trimisă din cer.

Daniel era slujitorul credincios al Celui Prea înalt. Viaţa lui
lungă a fost plină de fapte nobile în slujirea Domnului lui. Curăţia
caracterului lui şi fidelitatea lui neşovăielnică sunt egalate numai de
umilinţa inimii lui şi de smerenia lui înaintea lui Dumnezeu. - The Sanctified Life, pag. 50-52

Miercuri 18 martie 2009 - CEI CU ADEVĂRAT SFINŢIŢI SE SIMT NEVREDNICI

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: JUD. 11-12„Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari." (Dan. 9,18)
Cei care trăiesc experienţa sfinţirii biblice vor manifesta spiritul
umilinţei. La fel ca Moise, ei au văzut măreţia copleşitoare a
sfinţeniei şi îşi văd nevrednicia, în contrast cu puritatea şi
desăvârşirea extraordinară a Celui Infinit.

Profetul Daniel era un exemplu al adevăratei sfinţiri. Viaţa lui
lungă a fost plină de o slujire nobilă pentru Domnul lui. El era un om
„preaiubit" (Dan. 10,11) de Cer. Cu toate acestea, în loc să pretindă
că ar fi curat şi sfânt, acest profet onorat s-a identificat cu acei
oameni din Israel care erau într-adevăr păcătoşi, şi a pledat în
favoarea lor înaintea lui Dumnezeu: „Căci nu pentru neprihănirea
noastră îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele
mari."„Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire." (Dan. 9,18.15). [...]

Când a auzit glasul lui Dumnezeu din mijlocul furtunii, Iov a
exclamat: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă."
Când a văzut slava Domnului şi i-a auzit pe heruvimi strigând: „Sfânt,
sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!" Isaia a strigat: „Vai de mine!
Sunt pierdut" (Is. 6,3.5). Pavel, după ce a fost răpit până la al
treilea cer şi după ce a auzit lucruri despre care îi era imposibil să
vorbească, a spus despre el că este „cel mai neînsemnat dintre toţi
sfinţii". (2 Cor. 12,2-4; Efes. 3,.

Nu ne putem aştepta din partea celor care umblă în umbra crucii
Calvarului să se înalţe pe sine şi să pretindă cu îngâmfare că sunt
liberi faţă de păcat. Ei consideră că păcatul lor a provocat suferinţa
Fiului lui Dumnezeu, şi acest gând îi determină să fie smeriţi. Cei
care se află cel mai aproape de Isus, observă cel mai limpede
slăbiciunea şi păcătoşenia firii lor omeneşti, şi singura lor speranţă
o reprezintă meritele Mântuitorului răstignit şi înviat.

Sfinţirea care capătă importanţă acum în lumea religioasă, poartă cu
ea spiritul înălţării de sine şi al nesocotirii Legii lui Dumnezeu,
ceea ce ne arată că este străină religiei biblice. Susţinătorii ei
învaţă că sfinţirea este o lucrare instantanee, prin care obţin
sfinţirea absolută, doar prin credinţă. „Crede numai", spun ei, „şi vei
primi binecuvântarea". ... În acelaşi timp, ei neagă autoritatea Legii
lui Dumnezeu, spunând că sunt scutiţi de obligaţia de a păzi poruncile.
Însă este oare posibil ca oamenii să fie sfinţi, în conformitate cu
voinţa şi caracterul lui Dumnezeu, fără să fie în armonie cu
principiile care sunt expresia naturii şi a voinţei Sale, şi care ne
arată ce îi este plăcut? - Tragedia veacurilor, pag.470
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Joi 19 martie 2009 - DRAGOSTEA UNUI PĂCĂTOS POCĂIT

Citeşte Biblia la rand - pentru azi: JUD. 13-16„Prea
iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la
Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe
Dumnezeu."(1 Ioan 4,7)
Apostolul Ioan se distingea între fraţii lui, fiindcă era „ucenicul pe care-l iubea Isus".
El nu era laş, slab sau şovăielnic şi avea o fire plăcută şi o inimă
prietenoasă şi iubitoare. Se pare că s-a bucurat în cea mai mare măsură
de prietenia lui Hristos şi a primit multe semne ale încrederii şi ale
dragostei Mântuitorului. El s-a aflat printre cei trei cărora li s-a
permis să fie martorii slavei lui Hristos pe muntele Schimbării la
Faţă, şi ai agoniei Lui din Ghetsimani. În ceasurile de pe urmă ale
agoniei Sale pe cruce, Domnul nostru a încredinţat-o pe mama Lui grijii
lui Ioan.

Ucenicul iubit a răspuns afecţiunii Mântuitorului cu o devoţiune
intensă şi arzătoare. Ioan s-a prins de Hristos aşa cum se prinde
viţa-de-vie de un stâlp solid. De dragul Domnului lui, el a înfruntat
cu curaj pericolele din sala de judecată şi a stat în apropierea
crucii; la vestea învierii lui Hristos, s-a grăbit să ajungă la
mormânt, din dorinţa de a fi acolo chiar înaintea lui Petru, cel
năvalnic.

Dragostea lui Ioan faţă de Domnul lui nu era o simplă prietenie
omenească, ci era dragostea unui păcătos pocăit, care considera că
fusese mântuit prin sângele preţios al lui Hristos. El considera că cea
mai mare onoare era aceea de a lucra şi de a suferi în lucrarea pentru
Domnul lui. Dragostea pentru Hristos l-a determinat să îi iubească pe
toţi cei pentru care murise Hristos. Religia lui avea un caracter
practic. El argumenta că dragostea faţă de Dumnezeu trebuie să se
manifeste prin dragostea faţă de copiii Lui. „Noi îl iubim, pentru că
El ne-a iubit întâi. Dacă zice cineva: 'Eu iubesc pe Dumnezeu' şi
urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe
fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care
nu-L vede?"(1 Ioan 4,19.20). Viaţa apostolului era în armonie cu
învăţăturile pe care le prezenta.

Dragostea faţă de Hristos, care strălucea în inima lui, l-a
determinat să lucreze cu cea mai mare seriozitate şi neobosit pentru
semenii lui şi în special pentru fraţii lui din biserica creştină.
[...]

Ioan îşi dorea să devină ca Isus şi, sub influenţa transformatoare a
dragostei Lui, el a devenit blând şi smerit cu inima. Eul era ascuns în
Isus. El era strâns legat de Viţa cea vie şi a devenit, în acest fel,
părtaş naturii divine. Acesta va fi întotdeauna rezultatul comuniunii
cu Hristos. Aceasta este adevărata sfinţire. - The Sanctified Life, pag. 53-55