Samanta buna - Martie

1 MARTIE

„Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod.”

Faptele Apostolilor 5.12

Faptele Apostolilor 5.1-16

Capitolul 5 începe cu „dar”, ca intro­ducere a lucrării distrugătoare a duşmanului împotriva adevărului în interiorul Adunării.
El nu a încetat până astăzi să acţioneze în acest mod. Duhul imitării
şi do­rinţa de a părea evlavioşi i-au condus pe Anania şi Safira la
minciună. Petru i-a certat în mânie sfântă şi ei au fost loviţi imediat
de mâna lui Dumnezeu. Soarta lor veşnică nu este pusă aici sub semnul
întrebării. Este vorba de descoperirea căilor de cârmuire ale lui
Dumnezeu. Să nu ne gândim că Dumnezeu vede acum păcatul mai puţin
oribil, pentru că noi suntem obiec­tele harului Său. El este sfânt, şi
copiii Săi trebuie să fie aşa (1 Petru 1.15-17).

O mare teamă a venit peste toţi cei prezenţi. Acest
simţământ faţă de Acela, care poate citi gândurile noastre cele mai
ascunse, ar trebui să-l avem şi noi.

Versetele 12-16 vorbesc despre minunile dragostei
care se făceau „prin mâinile apostolilor” şi ne arată că nu este
suficient să admirăm credincioşii; fiecare în parte trebuie să facă
acest pas şi să se alipească de „Domnul” (v. 13, 14). în Apocalipsa
21.8, „fricoşii” sunt numiţi prima dată dintre toţi cei care sunt
pier­duţi veşnic.

2 MARTIE

„Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” Romani 3.28

îndreptăţirea prin credinţă

Iată un adevăr fundamental al creşti­nismului, care
a fost adus la adevărata sa lumină abia în zilele Reformei! Îndeosebi
Martin Luther a fost unealta folosită de Dumnezeu pentru a vesti acest
ade­văr. Luther s-a chinuit mulţi ani în tot felul de lucrări şi jertfe
până a ajuns la îndreptăţirea prin credinţă.

Un studiu atent al Scripturii l-a condus pe reformator să înţeleagă că îndreptăţirea nu vine prin eforturi pro­prii, ci este darul lui
Dumnezeu pentru orice păcătos care L-a primit pe Fiul Său ca Mântuitor.
Judecata pe care o meritam noi ca pedeapsă pentru păcate, a pur­tat-o
Mântuitorul pe cruce. Acolo, Cel drept şi sfânt a purtat păcatele
noastre, ca noi să fim îndreptăţiţi prin credinţa în El. Isus „a purtat
păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă
de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost
vin­decaţi” (1 Petru 2.24).

Lucrarea Mântuitorului pe cruce este valabilă pentru
toţi oamenii care cred în El. Nimeni nu poate să-şi câş­tige prin
eforturi proprii îndreptăţirea în faţa lui Dum­nezeu. Hristos a
câştigat-o pentru fiecare credincios. Cine este îndreptăţit, are pace
cu Dumnezeu.

3 MARTIE

„Eu - zice Domnul - te voi învăţa şi-ţi voi
arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea
privirea îndreptată asupra ta.”

Psalm 32.8

Ce spunem noi? - Ce spune Dumnezeu?

Omul este un produs al evoluţiei. - „Dumnezeu a fă­cut pe om după chipulSău”(Geneza 1.27).

Savurează viaţa atât timp cât îţi merge bine. - „Cău­taţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6.33).

Banii deschid toate uşile. - „iubirea de bani este ră­dăcina tuturor relelor”‘(1 Timotei 6.10).

Cu cât un om este mai puţin conştiincios, cu atât are mai multe succese în viaţă. - „Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14.12).

Sănătatea este cea mai mare fericire. - „Ferice de omul care… îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui” (Psalm 1.1-2).

Prin faptele noastre bune, putem câştiga cerul. -„Omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii” (Galateni2.16).

Nimeni nu poate fi sigur că posedă viaţa veşnică. -„Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică” (Ioan 3.36).

4 MARTIE

„Căci dacă ascultă cineva Cuvântul şi nu-l
împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească
într-o oglindă.”

lacov 1.23

Palatul fără oglinzi

Un tânăr prinţ spaniol s-a îmbolnăvit de variolă.
După vindecare a rămas ciupit pentru totdeauna. Părinţii lui,
gândindu-se să-l cruţe de a se vedea cum arată, au desfiinţat toate
oglinzile din palat. Rezultatul a fost că tânărul prinţ a devenit
foarte arogant. Servitorii s-au gândit la un „tratament” pentru
aroganţa prinţului. Astfel, într-o noapte, după ce prinţul s-a retras
în ca­mera sa, au pus o oglindă mare în faţa uşii. Când prin­ţul a
ieşit din dormitor, a făcut groaznica descoperire. El, care se
considera un tânăr demn de admiraţie şi respect, descoperi urâţenia sa
şi se umili.

Cei mai mulţi oameni se aseamănă cu acest prinţ. Ei
nu şi-au văzut adevărata faţă a sufletului în oglinda biblică. De aceea
ei sunt mândri şi au un deget acuza­tor îndreptat spre semenii lor. Se
socotesc oameni de treabă, buni şi fără lipsuri în gândirea şi
comportarea lor. Dacă astfel de oameni vor fi sinceri şi se vor aşeza
în faţa cerinţelor Scripturii, vor putea descoperi că „tot capul este
bolnav, şi toată inima suferă de moarte; din tălpi până-n creştet,
nimic nu-i sănătos” (Isaia 1.5-6).

5 MARTIE

„Dar cine îşi va adânci privirile în legea
desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un
ascultător uituc, ci ca un îm­plinitor cu fapta, va fi fericit în
lu­crarea lui.”

Iacov 1.25

Palatul cu oglinzi

Să privim împreună în „oglinda” Cuvântului lui Dumne­zeu care este starea noastră lăuntrică. Mândria este
ma­rele pericol care se pune în calea omului de a primi ves­tea cea
bună a iertării prin credinţa în Mântuitorul. Omul gândeşte că poate
contribui şi el cu ceva la mântuirea sa, însă Scriptura ne învaţă că
omul este un păcătos pierdut, care are nevoie de mântuirea lui Dumnezeu
şi că ea este oferită în dar celor ce o primesc. Priviţi cu aten­ţie în
„oglinda” Cuvântului lui Dumnezeu şi veţi descoperi acest mare defect!

O privire atentă asupra cuvintelor Bibliei va descoperi la mulţi un spirit de încăpăţânare, care
insistă asupra în­dreptăţirii personale. Prin Cuvântul Său şi prin
diferite împrejurări, Dumnezeu vrea să ne descopere şi această faţă a
sufletului nemântuit. O altă „ciupitură” urâtă a su­fletului nemântuit
este frica: frica de oameni, frica de a mărturisi
credinţa sau convingerile prin teama inspirată de diavolul şi
slujitorii săi. Lista poate fi continuată de fiecare cititor, care îşi
va adânci privirile în „oglinda” Bi­bliei, acel „palat cu oglinzi”.

6 MARTIE

„Căci Eu, Domnul, voi vorbi; ce voi spune se
va împlini şi nu va mai fi amânat; da, în zilele voastre, casă de
îndărătnici, voi rosti un cuvânt şi-l voi împlini…”

Ezechiel 12.25

Nu amâna!

Un tânăr chinuit de conştiinţa sa şi zorit să se
în­toarcă la Dumnezeu, a luat hotărârea să facă acest lu­cru peste un
sfert de an. După ce a trecut acel timp, a spus: „într-o lună mă voi
face altul.” După scurgerea acelei luni, a jurat să se întoarcă la
Dumnezeu peste o săptămână, iar după ce a trecut săptămâna, şi-a
pro­pus să o ia în serios din ziua următoare. Dar chiar în acea zi a
murit într-un accident. Ultimul suspin din gura lui rece a fost: „Prea
târziu! Prea târziu!”

Să ne imaginăm că anumite lucruri importante ne
constrâng să luăm primul tren sau primul avion pentru a ajunge la o
destinaţie. Când ajungem la gară sau ae­roport, constatăm că am ajuns
prea târziu. Totul s-a dat peste cap, poate ne-au despărţit câteva
secunde de realizarea scopului. Sau ne prezentăm la medic du­pă multe
amânări, iar acesta, cu regret, trebuie să spună: „Prea târziu!” Dar
haideţi să ne gândim la acest „prea târziu” în faţa dreptei judecăţi a
lui Dumnezeu! Astăzi ni se oferă marea posibilitate de a ne apropia, de
a ne împăca cu Dumnezeu prin jertfa Fiului Său. Să nu amânăm, este
poate ultima noastră şansă!

7 MARTIE

„…eu cred tot ce este scris în lege şi în proroci.”

Faptele Apostolilor 24.14

Cartea Cărţilor

In anii treizeci din secolul trecut, ro­manul „Pe
aripile vântului”, care tratea­ză războiul civil american, a fost
pentru prima dată ecra­nizat. Regizorul a căutat mult după o interpretă
adecva­tă pentru rolul principal feminin. A găsit-o pe actriţa Vivian
Leigh, pe atunci încă necunoscută.

Rolul lui „Scarlett” era ca făcut pentru ea. A
îndeplinit cu mare seriozitate rolul acesta. A studiat în amănun­ţime
rolul pentru a-l reprezenta convingător şi conform adevărului. Pentru
aceasta a învăţat pe de rost toate textele din roman care se refereau
la ea şi a dus cu ea ro­manul peste tot, la toate filmările. Prin
aceasta l-a dus de câteva ori pe regizor la disperare. Când acesta
dorea să se abată de la conţinut, atunci deschidea cartea şi spunea:
„Aşa scrie în carte, aşa spune aici Scarlett!”

„Pe aripile vântului” este numai un roman. Dar care
este poziţia noastră faţă de Cartea Cărţilor, Sfânta Scriptură,
Cuvântul veşnic şi neschimbat al lui Dumne­zeu? Ce poziţie luăm noi
când este vorba de: „Este scris”? Într-o zi, toate cărţile acestei lumi
vor dispărea,

8 MARTIE

„Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!”

Faptele Apostolilor 5.29



Faptele Apostolilor 5.17-32

Când marele preot şi cei ce erau cu el au văzut ce
succes aveau la popor aceşti bărbaţi neînvăţaţi, care nu aparţineau de
cler, au fost plini de invidie. Saducheii, care negau învierea, au fost
în mod special revoltaţi pe apostoli, pentru că ei vesteau în­vierea
Domnului Isus (versetul 17; 4.1,2).

Neputincioşi în a-şi manifesta autoritatea într-un
alt mod, au aruncat pe aceşti bărbaţi, pe care nu puteau să-i aducă la
tăcere, în închisoare. Dar Domnul a trimis un înger ca să-i elibereze
pe slujitorii Săi, şi aceştia s-au întors imediat în templu pentru a
învăţa pe alţii. Acest lucru i-a fost comunicat căpitanului templului,
care i-a chemat în faţa soborului. „Căutaţi să aruncaţi asupra noastră
sângele acelui om”, le-au spus ei; dar tot ei au strigat înaintea lui
Pilat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”
(Matei 27.25).

Apoi le-au poruncit cu tot dinandinsul încă o dată
să tacă. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu de­cât de oameni”,
au răspuns Petru şi apostolii (a se ve­dea 4.19). Şi încă o dată au dat
mărturie despre învie­rea slăvită a Domnului Isus, „Domnul şi
Mântuitorul”, precum şi despre „iertarea păcatelor” prin credinţa în El.

9 MARTIE

„Căci iubirea de bani este rădă­cina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă…” 1 Timotei 6.10

Cât mai mulţi bani!

Iată lozinca multor oameni! Dar banii nu te fac
fericit. Cu ani în urmă, ziarele au vorbit de cea mai mare lici­taţie
de diamante din lume. Era vorba de colecţia Ninei Dyer. Nina a fost
cunoscută în toată lumea pentru fru­museţea şi pentru bogăţia ei. Avea
tot ce-şi putea dori: un avion personal, o vilă minunată în apropierea
Parisului şi multe autoturisme. În casă avea o panteră neagră care îi
ţinea tovărăşie. La vârsta de douăzeci şi patru de ani s-a căsătorit cu
un baron, mare industriaş german care - după cum se spunea - i-a făcut
cadou de nuntă o insulă în Marea Caraibilor. Din păcate, această
fericire a fost foarte scurtă: a durat doar nouăzeci de zile. Căsătoria
s-a dizolvat, iar Nina a pri­mit o foarte mare sumă de bani. Nici a
doua căsătorie cu un prinţ bogat nu a făcut-o fericită. A avut loc un
al doilea divorţ şi, după cum se pare, a primit despăgu­bire alte
milioane de dolari. De atunci a trăit cu toată averea ei în vila de la
periferia pariziană până când, într-o zi, frumoasa de treizeci şi cinci
de ani a fost gă­sită moartă pe patul ei. Pe noptieră erau două tuburi
goale de medicamente… încă o dată auzim că banii nu aduc fericirea.

10 MARTIE

„Nici o făptură nu este ascunsă de El
(Dumnezeu), ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia,
cu care avem a face.”

Evrei 4.13

Totul va fi descoperit

Orice om care vrea să-şi ascundă păcatul acţionează
în secret, ca să nu-l vadă nimeni, şi cu grijă, ca nimeni să nu
bănuiască nimic. „Eu? Nicidecum!” va spune fie­care, pretinzând că
trăieşte adevărul. Să punem mâna pe inimă: este într-adevăr totul în
regulă cu noi? Sau există totuşi anumite secrete, constrângeri, pe care
nu vrem să le recunoaştem?

Când justiţia din Elveţia a întreprins acţiuni ample
îm­potriva pornografiei pe Internet, s-au descoperit can­tităţi enorme
de imagini şi acţiuni din cele mai perver­se. Ceea ce a produs groaza
cea mare a fost faptul că printre delicvenţi s-au găsit persoane cu
funcţii şi demnitari. Aparent, ei duceau o viaţă decentă, dar în
spatele lor totul era putred.

Mulţi bărbaţi şi multe femei se numesc „creştini” şi
duc o viaţă destul de onorabilă. Dar nu există în viaţa lor şi o latură
ascunsă, secretă? Dumnezeu însă cu­noaşte în profunzime toate gândurile
ascunse ale oamenilor. Deşi se pare că Dumnezeu îi lasă pe oameni să
facă ce doresc, va veni o zi în care îi va trage la răs­pundere.
Atunci, totul va fi descoperit.

11 MARTIE

„Mi-am pus inima să cunosc înţe­lepciunea…”

Eclesiastul 1.17

Cuvinte înţelepte

Există oameni bolnavi care nu ştiu că sunt bolnavi,
pentru că nu iau de ajuns aminte asupra lor înşişi, asupra micilor
simptome ale bolii.

Să fim atenţi cum judecăm lucrurile: este mult mai
uşor să descoperim o greşeală la altul (paiul din ochiul fratelui
nostru), decât să vedem sau să recunoaştem bârna din ochiul nostru, sau
chiar să credem că ar pu­tea fi aşa ceva la noi.

Să nu purtăm crucea (simbol al suferinţei) înaintea
noastră ca un trofeu, pozând în eroi, dar nici să nu o târâm ca nişte
descurajaţi.

Uşor este să condamni pe cineva, dar greu este să te condamni singur.

Munceşte! Eşti dator a-ţi câştiga existenţa vieţii prin muncă. Trândavii sunt paraziţii şi hoţii societăţii.
Recunoştinţa nu trebuie să fie un incident, ci o atitu­d

12 MARTIE

„«Doamne», i-a zis Toma, «nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea într-acolo?»” loan 14.5

Calea, adevărul şi viaţa

Domnul Isus Se afla pe punctul de a Se întoarce la
Tatăl Său în cer şi de a-i lăsa pe ucenici sin­guri. El ştia că lor le
venea greu această despărţire; de aceea i-a îmbărbătat vorbindu-le
despre casa Tatălui şi i-a asigurat că se va întoarce şi îi va lua
acolo.

Domnul dorea să-i încredinţeze pe ucenici, dar şi pe noi de faptul că El este singura cale spre Tatăl şi
spre casa Tatălui. Pentru că îl cunoaştem pe El, pentru că suntem
proprietatea Lui şi prin aceasta stăm în strânsă legătură cu El, şi noi
vom fi odată acolo unde este Mântuitorul acum.

Domnul Isus este însă şi adevărul despreTatăl. El
a pu­tut să-i spună lui Filip: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe
Tatăl.” Tot ce este Tatăl a fost descoperit în Fiul: dra­gostea Sa,
grija Sa pentru copiii Săi, simţămintele Sale părinteşti pentru ai Săi,
dar şi sfinţenia şi vrednicia Sa.

Când Domnul spune: „Eu sunt viaţa”, prin aceasta, El Se referă la viaţa veşnică, cea
care ne-a dăruit-o El la po­căinţă şi care ne face capabili să savurăm
şi să trăim în legătura noastră de dragoste în care ne aflăm cu
Dumne­zeu Tatăl. Fără această viaţă veşnică care este El însuşi, nu
ne-am putea simţi bine niciodată în Casa Tatălui şi nu ne-am putea
bucura nestingheriţi

13 MARTIE

„Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă…,
am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt şi că
nimic nu este trai­nic sub soare.”

Eclesiastul 2.11

Macedon şi înţelepţii

Pe vremea când Alexandru Macedon purta războaie de
cucerire a lumii şi de acaparare a bogăţiilor, dăduse în Persia de
nişte înţelepţi. Aducându-i înaintea sa, le zise:

- Cereţi de la mine orice şi vă voi da.

- Să ne dai, împărate, viaţă fără moarte aici pe pă­mânt! grăiră înţelepţii.

- Aţi cerut o nebunie, zise împăratul. Cine dintre
oa­meni poate să scape de moarte? Vă credeam nişte înţelepţi vestiţi,
dar văd că sunteţi nişte nebuni…

- Dacă nimeni nu poate scăpa de moarte, ziseră înţe­lepţii, cerem voie să întrebăm dacă şi împăratul va muri?

- Desigur, zise împăratul.

- Dacă aşa este, măria ta, de ce trăieşti aşa ca şi
cum n-ai muri niciodată? De ce nu-ţi ajung împărăţiile, co­morile,
averile şi bunătăţile pământului?

Împăratul înţelese „nebunia” înţelepţilor şi plecă
în­gândurat. Să ne gândim şi noi la vremelnicia vieţii şi a lucrurilor
de pe pământ!

14 MARTIE

„A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.” Matei 7.25

Casa vieţii

Iarna a fost la început foarte blândă, apoi dintr-o
dată a început să ningă fără încetare. S-a tras alarma. Totul ge­mea
sub cantităţile mari de zăpadă, mai ales acoperişurile clădirilor.
Uneori, astfel de acoperişuri se prăbuşeau. Vai de cei care se aflau în
astfel de clădiri!

În 3 ianuarie 2006 s-a prăbuşit acoperişul
patinoarului din Bad Reichenhall, Germania. în 5 decembrie 2005 s-a
prăbuşit acoperişul ştrandului din localitatea rusă Tschussowoi. Dar nu
numai iarna există pericol de prăbuşire. În 23 mai 2004, un terminal al
aeroportului din Paris s-a prăbuşit din cauza unor deficienţe
constructive. În 24 mai 2001 s-a dărâmat în Ierusalim o sală de nuntă
sub greutatea a 600 de invitaţi.

În Biblie, viaţa noastră este asemănată cu o casă.
Prin condiţii meteorologice extreme (furtună şi ploaie torenţia­lă), o
clădire se poate prăbuşi, dacă nu are o fundaţie bună. Tot aşa, viaţa
ta poate fi distrusă prin condiţii de viaţă ex­treme, dacă nu crezi în
Isus Hristos. Dar dacă ai auzit cuvin­tele Lui şi le-ai făcut ca
temelie a vieţii tale, nu mai există pericol de prăbuşire, chiar dacă
există furtună şi vreme rea în viaţa ta, pentru că Isus este temelia
stabilă, pe care se află „casa vieţii” tale. Atunci eşti în siguranţă
pentru tot­deauna. Dumnezeu, Constructorul atotputernic al vieţii
ta­le, îţi va purta de grijă.

15 MARTIE

„Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va ni­mici; dar dacă este de la Dumne­zeu, n-o veţi putea nimici.”

Faptele Apostolilor 5.38-39

Faptele Apostolilor 5.33-42

Dumnezeu îl foloseşte pe Gamaliei, un fariseu cu
va­ză (opusul sectei saducheilor), pentru a-i elibera pe ai Săi. El era
un învăţător al legii, cunoscut şi cinstit prin­tre iudei. Cu linişte
i-a îndemnat pe colegii săi la răbda­re, în timp ce a citat exemple pe
care fiecare le ştia. Sfârşitul va arăta dacă această lucrare a fost de
la oa­meni sau de la Dumnezeu. Mai mult, nu este greu să ştii unde poţi
să-i ordonezi pe cei care spun „că sunt ceva” (v. 36). Dar în cazul
apostolilor n-a fost aşa. Ei au recunoscut că în ei înşişi nu era nimic
şi au dat toa­tă cinstea Numelui Isus pe care îl vesteau neîncetat
(3.12; 4.10).

Domnul a spus mai înainte despre ucenicii Săi că vor
pu­ne mâinile pe ei, îî vor prigoni şi îi vor arunca în temniţă (Luca
21.12). Aceste încercări nu s-au lăsat într-adevăr prea mult aşteptate
(v. 17-32) şi nici astăzi nu au în­cetat de a fi partea celor
credincioşi. Noi îi mulţumim adesea Domnului că ne-a ferit de
persecuţii, care bân­tuie în alte ţări. Dar să nu uităm că este o
cinste să suferi pentru Numele Său. Apostolii s-au bucurat că au fost
învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui (v. 41; a se compara
1 Petru 4.19; Matei 5.11,12).

16 MARTIE

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea
cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă
faceţi ce vă poruncesc Eu.”

loan 15.13-14 |

Adevărata prietenie

Următoarea întâmplare impresionantă despre doi
prieteni nedespărţiţi s-a petrecut în primul război mondial: unul
dintre ei a fost grav rănit pe câmpul de bătălie şi nu mai putea fi
salvat, deoarece întreaga zo­nă era străbătută de gloanţele duşmanului.
Când prie­tenul acestuia a dorit să meargă totuşi la el, ofiţerul l-a
reţinut: „Nu mai poţi face nimic; de altfel vei fi şi tu împuşcat.”
Când ofiţerul a privit în altă parte, bărbatul a luat-o la fugă prin
mijlocul gloanţelor spre prietenul său. Imediat după aceea s-a întors
cu prietenul lui mort, iar el însuşi rănit foarte grav. „Nu s-a
meritat”, spuse mânios ofiţerul, dar în acelaşi timp adânc
impre­sionat. „Ba da”, a răspuns muribundul, „când am ajuns la el, mi-a
spus ultimele sale cuvinte: «Jim, am ştiut că o să vii!»”
Mulţi oameni, mai ales tineri, sunt de părere că o
astfel de prietenie nu mai există astăzi în societatea noastră egoistă.
Dar creştinii au un Domn, care a de­venit chiar un astfel de Prieten
pentru ei şi Şi-a dat viaţa pentru ei. Nu trebuie acum şi ei să-şi
dedice Lui întreaga viaţă şi dragostea lor să fie numai pentr

17 MARTIE

„Fiule, păzeşte sfaturile tatălui tău şi nu lepăda învăţătura mamei tale: leagă-le necurmat la inimă, atârnă-le de gât.”

Proverbe 6.20-21

Tânăr-bătrân

Un tânăr de şaptesprezece ani veni într-o zi la Mark
Twain şi i se plânse: „Nu mă mai înţe­leg cu tatăl meu. În fiecare zi
ne certăm. El este atât de demodat şi nu are idee cum stau lucrurile
astăzi. Ce să fac? Aş vrea să plec de acasă.”

Mark Twain i-a răspuns: „Prieten drag, te înţeleg
bi­ne! Când aveam eu şaptesprezece ani, tatăl meu era la fel de
dificil. Era greu de rezistat cu el. Dar cu astfel de oameni mai în
vârstă trebuie să ai răbdare. Ei se dez­voltă de obicei mai încet. Zece
ani mai târziu, când aveam 27 de ani, învăţase atât de mult, încât
puteam vorbi foarte bine cu el. Ce să-ţi spun? Acum, când am 37 de ani,
îl întreb pe tatăl meu în vârstă când am nevoie de un sfat. Aşa se pot
ei schimba!”

Sper că băiatul acela a pus aceste cuvinte la inimă.
Nu au ele să ne spună şi nouă ceva? Problema aceasta apare în fiecare
generaţie. Noi, cei tineri, ar trebui să recunoaştem că ne lipseşte
mult experienţa de viaţă. Deci să nu gândim şi să vorbim arogant!

Cei mai în vârstă şi care au copii mari, să nu uite
cum au reacţionat şi cum au judecat ei înşişi în anii tinereţii.
Atunci, convieţuirea împreună dintre tânăr şi bătrân nu mai este o
problemă de nerezolvat.

18 MARTIE
„…Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înlăuntrul meu.”
Iov 19.27

Mi-e dor de veşnicie,
Mai dor ca orişicând,
Din lumea cea pustie
Aş vrea să plec curând.

Nu-i linişte sub soare,
Nu-i pace pe pământ,
Sunt toate trecătoare,
Ca norii duşi de vânt.

Din lumea de suspine
Mă ia la Tine sus!
Mi-e dor de veşnicie,
De Tine, scump Isus!

Tânjesc de dor,
Mi-e sete de-un izvor,
De râul cristalin,
De cerul Tău senin.

Departe-n zări,
Pe-a veşniciei mări
Aş vrea să vin Isus,
La Tine sus!

19 MARTIE

„Am să vă arăt de cine să vă te­meţi.
Temeţi-vă de Acela care, du­pă ce a ucis, are puterea să arun­ce în
gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi.”

Luca12.5

„Credeţi că există iad?”

O pereche în vârstă savura pe o bancă din parc
liniş­tea şi priveliştea măreaţă a peisajului. M-am apropiat de cei
doi. Din vorbă în vorbă am ajuns să vorbim de­spre Creator şi veşnicie.
Atunci, doamna zise:

- Credeţi că există iad?

- Da, am răspuns, cred că există. Mântuitorul a
vorbit mult despre iad. Iadul există într-adevăr; este locul un­de
Dumnezeu NU este prezent. Iadul înseamnă des­părţire veşnică de
Dumnezeu. Iadul a fost destinat diavolului şi îngerilor săi, dar el va
fi cândva locul veş­nic al tuturor oamenilor care mor neîmpăcaţi cu
Dum­nezeu şi fără iertarea păcatelor. Iadul este locul învi­novăţirii
de sine, al remuşcării şi al groazei. Da, iadul este o realitate foarte
serioasă!

Cei doi ascultau în tăcere; pe feţele lor s-a aşternut groaza. Apoi am adăugat:

- Dar Dumnezeu nu vrea ca omul să ajungă în iad. El
a trimis pe Fiul Său pe pământ. Cine crede în lucrarea Mântuitorului de
la cruce, îşi recunoaşte vinovăţia păcatelor, pe acela, Dumnezeu îl
eliberează de judeca­tă, de iad.

20 MARTIE

„Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să
vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu
îngrijorările vieţii aces­teia…”

Luca21.34

Îmbuibarea şi îngrijorările

J. B. Moliere a spus: „Să mâncăm ca să trăim, nu să
trăim ca să mâncăm.” Dacă oamenii ar fi urmat aceas­tă filozofie, ar fi
fost scutiţi de multe suferinţe şi de neplăcerile care le produce
îmbuibarea. Una din virtuţi­le unui adevărat creştin este cumpătarea, iar
aceasta nu numai cu privire la mâncare şi la băutură, ci absolut în
toate situaţiile care ar putea să ne robească. Tot aşa este şi cu
privire la îngrijorările vieţii Câtă
apăsa­re aduc ele asupra sufletului nostru, câtă descurajare, câtă
preocupare neobosită, care ne ia timpul liber pe care ar trebui să-l
petrecem în prezenţa Tatălui nostru ceresc! Dar îngrijorările vieţii nu
numai că ne fac viaţa amară şi ne răpesc bucuria, dar ele îl şi
necinstesc pe Domnul nostru care a spus: „nu vă îngrijoraţi de nimic”
şi care ne dă din natură nişte exemple minunate, care ar trebui să ne
determine să ne încredem în El necon­diţionat. Să ascultăm ce spune El,
căci la Domnul Isus este belşug de har. Să nu încercăm însă să purtăm
greutăţile de mâine cu harul de astăzi care este nece­sar pentru
nevoile de astăzi. Să luăm seama şi să ve­ghem!

21 MARTIE

„Iau azi cerul şi pământul martori împotriva
voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecu­vântarea şi
blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta.”

Deuteronom 30.19

Nehotărât

De la filozoful Aristotel a rămas o snoavă despre un
măgar, care între două grămezi de nutreţ nu se putea hotărî din care să
mănânce. A tot ales între cele două grămezi de nutreţ, până când a
murit de foame.

Un filozof francez, Jean Buridan, a prelucrat pe
larg într-o carte această snoavă, zugrăvind prin aceasta tipul
oamenilor nehotărâţi. Desigur, snoava lui Aristotel a fost o
imaginaţie. Oricât de nepriceput ar fi un animal, tot nu va muri de
foame între două grămezi de nutreţ.

Însă trebuie să recunoaştem cu regret că morala
acestei snoave se petrece în viaţa spirituală a multor semeni de-ai
noştri. Când Dumnezeu pune în faţa omului provocarea de alegere, vedem
aşa de multă nehotărâre. Omul stă mereu la hotarul îndoielii. Ar vrea
să asculte de Dumnezeu, dar nici de rele nu s-ar lăsa. Viaţa se scurge
încet pe această vale a nehotă-rârii, până când într-o zi soseşte acel
„prea târziu”.

Mântuirea este o hotărâre categorică pentru Hristos. Să alegem chiar ACUM viaţa oferită de Fiul lui Dumnezeu!

22 MARTIE

„Unii din sinagogă… au început o ceartă de
vorbe cu Ştefan; dar nu puteau să stea împotriva înţelep­ciunii şi
Duhului cu care vorbea el.”

Faptele Apostolilor 6.9-10

Faptele Apostolilor 6.1-5

Imaginea armonioasă din capitolele 2.42 şi 4.32 era
deja întunecată. În mijlocul ucenicilor a luat naştere un murmur (o
supărare care nimeni nu îndrăznea să o expri­me cu voce tare). Să
aducem la tăcere în noi un astfel de murmur al nemulţumirii şi al
geloziei, pentru că „Nimici­torul” îl foloseşte pentru a distruge
părtăşia copiilor lui Dumnezeu (a se citi 1 Corinteni 10.10).

Pentru a îndrepta această stare de lucruri, s-au
ales dia­coni. Nu ne-am fi gândit că şi pentru servirea la mese era
necesar să fie „plini de Duhul Sfânt” (v. 3). Dar aceasta este starea
normală a creştinului - şi poate să fie şi starea noastră, dacă o
dorim! Aceasta nu înseamnă că trebuie să cerem o nouă venire a Duhului
Sfânt, cum sunt unii de pă­rere. El locuieşte deja în credincioşi. Dar
noi trebuie să do­rim să-i dăm Lui tot locul din templul inimii noastre.

La Ştefan, Duhul Sfânt s-a arătat în mod deosebit în
toate cele trei însuşiri de caracter: putere, dragoste şi înţelepciune
(chibzuinţă) (v. 8 şi 10; a se compara 2 Timotei 1.7). Lucrările şi
cuvintele (v. 8 şi 19) acestui băr­bat al lui Dumnezeu au închis gura
tuturor duşmanilor săi. Ei s-au văzut siliţi să aducă mărturii false
împotriva lui (a se compara Matei 26.59). Dar faţa sa strălucea deja de
frumuseţe cerească (v. 15).

23 MARTIE

„Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta.”

Deuteronom 6.6

Avertizarea

În El Playon, în Columbia, râul care cur­gea prin
oraş a crescut foarte mult după o ploaie torenţială. Locuitorii
oraşului s-au refugiat pe acoperi­şurile caselor. După câteva zile,
nivelul apei a scăzut dintr-o dată. Oamenii s-au întors în casele lor
şi au început să cureţe urmele rămase, cauzate de apa care a pătruns în
case.

Unul dintre ei a fost însă suspicios. El se întreba:
„Cum de a scăzut nivelul apei dintr-o dată? Oare nu s-a format undeva
din pietre, noroi şi copaci dezrădăcinaţi, un fel de dig care se poate
prăbuşi oricând?” Începu să alerge prin oraş şi să strige: „Puneţi-vă
în siguranţă! Apa mare poate reveni!”

Care a fost reacţia celorlalţi? Au fost două feluri
de reac­ţie: unii s-au lăsat avertizaţi şi şi-au părăsit casele
refugiindu-se pe dealul din apropiere. Alţii au râs… au râs până au
auzit zgomotele îngrozitoare. Doar puţini dintre ei au su­pravieţuit.

Aceasta a fost urmarea neluării în seamă a unei
avertizări. O avertizare se referă întotdeauna la un pericol viitor, a
că­rui realitate deseori nu se poate „dovedi”. Dumnezeu ne avertizează:
„Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se
şteargă păcatele” (Faptele Apostolilor 3.19). Dacă luaţi în serios
această avertizare, veţi fi salvat. Dacă o respingeţi, cu indiferenţă
sau râzând, veţi fi pierdut pentru veşnicie. Dumnezeu ne spune ceea ce
va veni; El ne arată şi calea spre salvare!

24 MARTIE

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl
Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul
oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre…”

2 Corinteni 1.3-4

Mângâiere în necaz (1)

Helen Keller s-a născut în Alabama (SUA) şi până la
19 luni ea s-a bucurat de lumină, de razele soarelui, de coloritul
florilor. îmbolnăvindu-se grav, a rămas fără vedere şi fără auz.
Închisă în întuneric prin pierderea văzului şi izolată de lumea
sunetelor prin pierderea au­zului, a pierdut şi posibilitatea
comunicării.

Printr-o muncă perseverentă îmbinată cu credinţa în
Părintele îndurărilor, Annie Sullivan i-a venit în ajutor Helenei, care
a devenit, mai târziu, o distinsă vorbi­toare. La 31 ianuarie 1923,
Helen Keller adresa tradu­cătoarei cărţii „Lumea mea” în limba română,
urmă­toarele cuvinte: …Ţin să ştie oricine că lumea mea este plină de
interes, plină de fericire, lată de ce sper că lucrarea mea va putea
deveni un mijloc de încura­jare a tuturor acelora care îşi caută
deznădăjduiţi dru­mul lor dibuind prin lipsuri fizice.” într-o altă
împreju­rare, Helen a mărturisit: „Eu mulţumesc lui Dumnezeu pentru
handicapurile mele, căci prin ele m-am găsit pe mine, mi-am găsit
lucrul meu şi pe Dumnezeul meu.”

25 MARTIE

„Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa Ta îmi dă iarăşi viaţă.” Psalm 119.50

Mângâiere în necaz (2)

Celor ce o deplângeau pe Helen că este nenorocită,
fiindcă nu vedea şi nu auzea, ea le răspundea: „Cele mai bune şi mai
fru­moase lucruri din lume nu pot fi văzute, nici auzite, ci trebuie
numai simţite în inimă… Am mers alături de oameni ai căror ochi erau
plini de lumină şi care cu toa­te acestea nu vedeau nimic în păduri, în
mare, în cer, nimic pe străzile oraşelor, nimic în cărţi. Ce absurdă
iluzie e acest fel de vedere! Mai bine să rătăceşti pentru totdeauna în
întuneric, ca orb cu bun simţ şi in­teligenţă, decât să te mulţumeşti
numai cu actul sim­plu de a vedea.” „Destinul fiecăruia e călăuzit de o
via­ţă interioară şi secretă: noi suntem sensibili de a fi buni, de a
iubi, de a fi iubiţi, de a cerceta după mijloace care să ne facă să
devenim mai înţelepţi; aceste forţe le posedăm şi noi ca şi ceilalţi
copii ai lui Dumnezeu… străbatem şi noi pustiul fără drum, care se va
bucura sub paşii noştri şi va înflori ca trandafirul…”

Helen Keller a fost mângâiată în necazul ei prin
încre­derea în Părintele îndurărilor. Prin strădania ei, prin scrisul
ei, ea a fost un motiv de inspiraţie pentru mulţi. Prin harul lui
Dumnezeu, cu minimul ce l-a avut, a dat maximul de randament