Marturii...Testimony

Subiect: Marturii...Testimony Mier Oct 15, 2008 5:14 pm

Asteptăm mărturii personale, dar şi acele mărturii care v+au atins sufletul

Subiect: Re: Marturii...Testimony Joi Oct 16, 2008 3:19 pm

Marturie Personala - Ioanas Simion

Ma numesc Ioanas Simion, sunt nascut in 1968, sunt casatorit, am doi copii, locuiesc in Portland, Oregon,U.S.A. din anul 1998. Sunt nascut in Arad si am locuit pana in 1998 in localitatea Sagu, jud. Arad dupa care am emigrat in U.S.A.

Povestea mea incepe cu cativa ani in urma in anul 1985 cand eram in clasa a 11-a la un liceu din Timisoara. In clasa a 11-a, a fost prima data cand am auzit ca trebuie sa ma intorc la Dumnezeu, sa ma pocaiesc. Un coleg de-al meu pe nume Claudiu sa pocait si ne-a vorbit si noua colegilor despre planul de iertare a lui Dumnezeu pentru toti oamenii. Nu am prea inteles si nici nu ma prea interesat atunci pentru ca nu credeam in Dumnezeu si ma motivam caci eu am o religie cea de ortodox si cum traiesc ceilalati oameni pot si eu. Totusi am ramas surprins de schimbarea ce se vedea in colegul meu.
Intre timp sora mea pe atunci studenta tot in Timisoara sa imbolnavit grav si eram foarte necajit pentru inrautatirea starii ei de sanatate .Era internata la spital si starea ei era din ce in ce mai rea. Colegul meu auzind de necazul meu mi-a propus sa-mi faca cunostinta cu un doctor bun. Cand l-am intrebat cu cine mi-a spus: "cu Isus". Am ras dar i-am zis bine sa vedem puterea Dumnezeului tau. In urma rugaciunii colegului meu, Domnul a vindecat-o. Dupa aceasta interventie divina, sora mea s-a pocait.

De atunci au trecut multi ani, eu am terminat liceul, si m-am intors acasa la Sagu, unde locuiau parintii mei. Fiind din familie de ortodocsi, am inceput sa fac si eu ce face lumea din jurul meu, sa caut placerea in tot ceea ce incanta ochiul, sa-mi satisfac trupul, poftele firii. Intr-un timp foarte scurt, am ajuns sa fiu robit de patimi, de betie, de fumat, de desfrau, toate acestea contribuind la degradarea sanatatii mele. In tot acest timp, in acesti ani, Dumnezeu a intervenit de multe ori la sanatatea mea, vindecandu-ma .Desi am vazut mana Lui puternica la lucru in viata mea, imi era greu sa ma predau Lui.

Dupa circa zece ani de cand am terminat liceul, dupa ce viata mea a devenit un cosmar, rugaciunile colegului meu si a sorei mele, au ajuns la Domnul.
Era ziua de 29 Noiembrie 1994, (inainte cu o zi fusesem la un chef cu prietenii mei si nu venisem decat dimineata cand m-am culcat fiind obosit si sub influenta alcoolului), eram acasa la mine, ma trezisem din somn, era deja seara. In aceasta seara am inceput sa ma gandesc la Dumnezeu, la viata mea traita in pacat si am inceput sa-mi vad starea mea care pana in acel moment am considerat-o buna.
M-am coborat pe genunchi langa patul meu, am simtit prezenta lui Dumnezeu acolo cu mine si mi-am predat viata mea in mainile Lui, rugandu-L pe El sa ma ierte si sa ma dezrobeasca de orice patima.
Din acea zi, viata mea s-a schimbat radical, devenind un copil al lui Dumnezeu. Am inceput in fiecare zi sa citesc Biblia si sa am o relatie cu Domnul meu. In scurt timp ,viata mea s-a schimbat radical, fiind o marturie pentru cei din jurul meu.Intre timp, am simtit chemarea Domnului de-a lucra pentru El, de-a aduce si pe altii la El ca vietile lor sa fie schimbate, ceea ce fac si in prezent marturisindu-l pe El oridecate ori am prilejul.

Imediat ce m-am intors la Domnul, am avut piedici din partea parintilor mei, a mamei mele care nu intelegea lucrarea ce o facea Domnul cu mine, din partea prietenilor, a vecinilor, a preotului din sat, a colegilor de munca. Cu toate acestea multumesc Domnului pentru ca permanent a fost langa mine, m-a intarit, mi-a dat intelepciune, intelegand planul Lui, marturisindu-L in apa botezului .Am devenind membru intr-o biserica Evanghelica cu oameni pe care i-am vazut schimba-ti de Dumnezeu, care iubesc Biblia si voia Domnului.

De atunci au trecut inca cativa ani, in care, pana in ziua de azi am vazut de nenumarate ori mana Lui Dumnezeu care este cu mine in fiecare zi. Ma bucur ca sunt mantuitul Lui si am o bucurie fara margini in inima mea, stiu ca nimeni si nimic nu ma poate desparti de Dragostea lui Dumnezeu.

Am hotarat sa-ti impartasesc si ti-e draga cititorule aceasta dragoste a Lui Dumnezeu care s-a aratat prin Domnul Isus care a murit pentru noi la cruce la Golgota, pentru pacatele noastre. El are putere si astazi sa ierte, sa vindece, sa se implice in problemele noastre, sa schimbe vietile noastre.Toate acestea le-am experimentat personal si ma rog Domnului ca El sa schimbe si viata ta sa devii si tu un copil al Lui.

AMIN

Subiect: Re: Marturii...Testimony Joi Oct 16, 2008 3:31 pm

"Fara Dragoste nu suntem nimic,NIMIC"-Adriana Cristea
Am crescut intr-o familie normala ,cu o mama care desi nu-mi era mama adevarata,ma iubea totusi foarte mult si cu un tata care ma iubea la fel de mult,dar fiind un temperament melancolic introvertit nu stia sa-si arate sentimentele sau era foarte stangaci in a o face si atunci prefera sa nu o faca.El fiind profesor si apoi primar intr-o perioada in care religia era interzisa ne interzicea orice fel de discutii pe marginea acestui subiect.Nu mergeam, in consecinta ,la biserica dar totusi mama mea m-a invatat Tatal nostru si Inger,ingerasul meu.Aveam o vecina care era baptista si care aborda cu mine subiectul Dumnezeu si marturisesc sincer ca ma simteam atrasa ,dar tatal meu a intrerupt brutal aceste discutii interzicand vecinei noastre sa ma vina pe la noi.
De-a lungul a 47 de ani am trait multe experiente dureroase si amare.Baiatul meu care este in prezent cu mine aici in Spania si care a primit botezul in apa pe 2 noiembrie anul trecut,adica 2003,a cazut de la etajul patru al blocului in care locuiam si doar mana lui Dumnezeu a fost cea care l-a scapat de moarte ,in urma cazaturii alegandu-se cu un picior rupt,care insa s-a vindecat foarte repede.Apoi mi-au murit doua fetite la scurt timp dupa ce le nascusem si un baiat,in conditii cel putin ciudate,in fine,nu mi-am pus niciodata intrebarea: de ce?. Ma consideram vinovata,plateam pe drept.Practicasem spiritismul ani in sir,fusesem un excelent medium si-i infricosam pe ceilalti prin modul ciudat de exprimare si comportare si ajunsesem intr-o stare de depresie ingrozitoare din care nu ma mai putea smulge cineva. Nu cred ca are rost sa va povestesc despre cumplitele spaime care ma bantuiau,despre cum se plimbau noaptea duhurile prin camera mea,despre cum ma tineau legata de ele impotriva vointei mele.Au fost niste ani ingrozitori,poate ca odata voi povesti despre ei intr-o carte,dar trebuie sa stiti ca ajunsese sa-mi fie indiferent ceea ce se intampla in jurul meu,cu mine chiar.
Ne pierduseram apartamentul,de alfel nici acum nu am o casa a mea,traiam cu chirie de vreo doi ani ,numai Dumnezeu stie cum.Fetita mea care acum are 27 de ani a fost prima care s-a intors la Dumnezeu si Dumnezeu S-a folosit tocmai de mine pentru aceasta.Asta se intampla in anul 1993.Era in clasa a noua a Liceului de arte plastice din Cluj Napoca ,orasul in care ajunsesem dupa ce intrasem la Facultatea de filologie Babes Bolyai.Un profesor de matematica ii tot facea sicane si o tot lasa corigenta.Am sfatuit-o sa nu se mai prezinte la corigenta si sa ramana repetenta.,in felul acesta scapa definitiv de el.Aveam vederi foarte liberale in ceea ce priveste cresterea copiilor mei si-i consideram egalii mei,prietenii mei.Intr-adevar in urma repetentiei fetita mea a cunoscut in noua clasa o fata crestina cu care s-a imprietenit si putin timp dupa aceea s-a botezat.Nu am avut nimic impotriva ,era destul de mare ca sa-si aleaga singura calea pe care sa mearga si nu am impus niciodata cuiva sa faca ceva impotriva vointei lui,cu atat mai mult fiicei mele.A devenit premianta.
Dupa mai multi ani,intr-o nopate de iulie pe la orele doua m-am trezit cu o durere infioratoare care ma sfasia in partea de jos a burtii.Imi perforase stomacul dar eu nu stiam si nici nu aveam cum sa stiu pentru ca nu mergeam la doctori,aveam oroare de asta, zicandu-mi ca nimic nu este de adaugat la Lucrarea lui Dumnezeu si nimic de scazut si daca este sa se intample ceva se va intampla cu siguranta.Cu durerea eram obisnuita,de multe ori imi stinsesem tigarile pe pielea mainii (urmele le mai am si astazi), ca sa-mi dovedesc ca nu ma doare si pot sa cred ca mana mea este doar un fel de scrumiera si nimic altceva,ce nu putea simti nimic.Am fumat vreo doua sau trei tigari,am baut o cafea,am pregatit fetei mancarea pentru a pleca la serviciu.Cam in jurul orelor noua nu mai puteam respira,dar ma tot incapatanam sa cred ca nu am nimic si-mi va trece.In cele din urma, sotul meu,la fel de inconstient ca si mine l-a trimis pe baiatul meu sa anunte salvarea.Pe data de 28 iulie 2001 m-am trezit pe masa de operatie.Doctorii au spus ca am venit mult prea tarziu ,dar m-au operat in jurul orei 12.30,fara sa stie nici cum stau cu inima ,nici bolile de care am suferit,nimic din ce ar fi trebuit sa stie.Au mers la risc,iar Dumnezeu a avut grija de mine sa nu se intample ceva rau.Totusi septicemia se declarase si le-au spus alor mei ca nimic in aceasta lume nu m-ar mai putea salva,orice antibiotic ,cat de scump sa fi cumparat si tot ar fi fost degeaba.Am uitat sa va spun ca inainte de a fi operata mi-am spus,aveam obiceiul sa-mi vorbesc mie insami si sa analizez detasat ceea ce mi se intampla,mi-am zis ca nu ar strica daca as spune Tatal nostru.Am zis in gand ,deci de trei ori aceasta rugaciune si apoi am intrat in operatie.In a treia zi eram ca o mumie impanata cu perfuzii,fara sa mai am putere sa ma misc.Au incercat sa ma ridice doi barbati dar efortul lor a fost pe cat de urias pe atat de inutil.M-au lasat deci sa zac acolo si sa mor,stiau cu totii ca a doua zi nu o sa mai fiu in viata.
Dar Dumnezeu a vrut altfel.Pe cand zaceam cu fata in sus,fiindu-mi indiferent totul,negandindu-ma la nimic,tot pe la orele doua din noapte,o umbra s-a desprins din peretele din dreapta mea si o silueta de barbat s-a apropiat de mine si s-a oprit la patul meu.Eram foarte linistita,l-am privit fara urma de mirare,ca si cum ar fi fost foarte firesc sa vina la mine.Desigur ca nu stiam cine anume este si ce cauta acolo,dar nu ma interesa.Nu te teme,mi-a spus,sunt trimis la tine sa-ti dau putere...Eu am zambit flegamtic,putin cinica si i-am spus:Daca vrei sa-mi dai putera nu ai decat sa o faci...tot nu aveam altceva mai bun de facut in acel moment.S-a uitat la mine,s-a apropiat si mai tare,s-a aplecat deasupra mea si mi-a desenat cinci dreptunghiuri pe trup cu degetul acela cu care ,acum stiu ,desena Isus in nisip,pe cand Ii fusese adusa inainte femeia pacatoasa.Apoi in liniste s-a dus la capul meu si Si-a intins mainile deasupra mea.Vedeam doar varful lor.Imediat au tasnit din ele suvoaie de lumina care se scurgeau in trupul meu,in cele cinci dreptunghiuri desenate.Am vrut sa ma misc dar cu o voce pe care nu am sa o uit niciodata mi-a spus sa nu ma misc pentru ca inca nu a terminat.M-a cuprins o liniste ciudata si o pace de nedescris.Intr-un traziu a revenit langa mine si mi-a zis:Gata,acum poti sa-ti iei perfuziile pe brat si sa te duci la capatul culoarului (trecand prin salonasul asistentelor care faceau de garda,cam 20 de metri mai incolo ),la toaleta.Mintea mea era complet goala ,nu aveam nici un gand,dar cand mi-a spus sa ma ridic si sa merg,asemenea slabanogului de 38 de ani,am pornit-o.Daca mi-ar fi spus sa ma urc pe pereti as fi facut-o fara nici o indoiala.In clipa aceea am uitat cu totul de cine am fost eu mai inainte,am uitat si ca am fumat vreodata,nici macar o amintire a gesturilor pe care le facusem atatia ani in sir nu mi-a mai ramas...Eram altcineva,tot eu, dar alta totusi.A fost prima mea intalnire cu Isus.Nu-L cunoscusem,nu cerusem nici un ajutor,consideram ca este drept sa mor,nu mai voiam nici eu sa traiesc...Totusi El a venit la mine,mi-a vorbit,m-a atins,mi-a dat putere si credinta ...Asa L-am cunoscut pe Cel care mi-a schimbat viata,asa L-am iubit din chiar prima clipa,m-am indragostit de vocea aceea grava,tulburatoare,mangaietoare ,de tot ce era El.Il iubesc pe Domnul meu Isus Cristos cu o dragoste pe care nu o pot exprima in cuvinte,sunt foarte sarace,dar prin poeziile pe care le-am primit ,prin cantarile pe care iar le-am primit si le primesc incerc macar in parte sa spun ceea ce nu se poate ,de altfel, spune,decat simti.
Au trecut cateva luni si intr-o zi am auzit o voce care imi spunea sa merg chiar in acea dupa-masa la biserica de pe Albini-daca cunoasteti Clujul cu siguranta ca ati auzit de ea.Eram cam nedumerita si i-am spus fiicei mele ce aud.Ea m-a sfatuit sa merg ,avea de acum opt ani de pocainta si a venit si ea cu mine curioasa desigur sa vada ce se va intampla.Intr-adevar s-a intamplat ceva iesit din comun.Pe cand recita o poezie ,un frate a ridicat deodata mainile sus si a strigat cu voce tare, Aleluia ,de trei ori si apoi a cazut jos si a murit.Am stiut imediat ca mesajul mi-a fost adresat si suna astfel:ce mai astepti,l-am luat pe el in locul tau,ce a inceput ,continua tu!Dupa o luna am primit botezul in apa,tot la biserica de pe Albini desi eu fac parte din biserica nr.2 din Manastur.Dupa alte cateva luni m-am pomenit, nici eu nu stiu cum, in Spania si de un an si jumatate sunt aici .In tot acest timp Dumnezu mi-a daruit 165 de poezii si 50 de cantari.
La opt luni dupa ce am venit eu,Dumnezeu mi-a promis ca il va aduce si pe fiul meu.S-a tinut de cuvant,astfel ca fiul meu este acum cu mine.Nu mi-a fost usor si nici nu-mi este,eu castig in cele mai fericite cazuri 250 de euro pe luna dand meditatii de limba spaniola si matematica copiilor de romani si fiul meu nu a lucrat in tot acest timp-10 luni- decat 13 zile.Cheltuielile se ridica la 215 euro,chirie,lumina si apa,plus partea Domnului.Cam 35 de euro imi raman pentru mancare si corespondenta pe internet,la care nu as putea renunta.Dumnezeu mi-a scos in cale atatia oamneni minunati, carora le-am vorbit despre Dumnezeu si care, desi nu credeam, au primit cu bucurie Cuvantul Lui.L-am rugat pe Dumnezeu sa ma ajute sa fac Lucrarea Lui si El mi-a daruit calculatorul,apoi reproductorul cu care pot sa inscriptionez Cd-urile si apoi biserica, in urma unei discutii destul de aprinse .mi-a imprumutat orga de care aveam nevoie.Cred ca Dumnezeu imi va da si o orga numai a mea.Cand este vorba despre Lucrarea lui Dumnezeu nu cedez in fata nimanui si cer ceea ce consider ca este de drept sa mi se dea,tot sprijinul ca sa duc la implinire ceea ce mi s-a dat sa fac. Si mai doresc din tot sufletul ca dragostea frateasca care ar trebui sa fie ceea ce ne deosebeste de lume sa se aprinda iarasi in inimile uneori,impietrite ale fratilor mei.Asa cum Dumnezeu ne doreste cu gelozie pentru El, asa imi doresc ca dragostea sa ne uneasca pe toti intr-o simtire si un gand si sa se inteleaga clar ca: "fara Dragoste nu santem nimic,NIMIC".
Aceasta este in linii mari povestea mea.Nici nu am crezut ca imi va lua atat de mult ca sa o scriu.Tu alege ce crezi ca este mai important sau ce crezi tu ca iti este mai de folos tie sau celorlalti care poate vor citi aceasta marturisire .
Domnul sa va binecuvanteze si sa va dea biruinta in tot ceea ce faceti pentru slava Numelui Sau!

Numarul mesajelor : 4 Data de inscriere : 27/10/2008

Vreau doar sa marturisesc ca imi place sa-L vad pe Dumnezeu in lucrare in viata mea. Acum experimentez ceva ce am tanjit demult - sa slujesc lui Dumnezeu 24 din 24. Bine, mai am si zi de odihna (Aleluia! Smile

.
Simt ca Dumnezeu vrea sa faca ceva deosebit prin mine si incerc din rasputeri sa fac ce imi sta in putere pentru ca maresc Imparatia Lui.
De asemenea, vreau sa spun ca simt cum Dumnezeu lucreaza in vietile oamenilor nostri de la biserica. Imi place sa observ cum oamenii se schimba usor cate usor. Ma rog acum ca in special tinerii nostri sa simta puterea Duhului Sfant in vietile lor, personal.
Domnul sa va binecuvanteze si sa va intareasca sa puteti sluji cu Dumnezeu asa cum puteti, nu veti regreta pentru ca veti vedea cum binecuvantarile lui Dumnezeu vor curge peste voi!

Subiect: Gheorghe Onita: "Simt ca trebuie sa plec" Joi Noi 20, 2008 12:53 am

Gheorghe Onita: "Simt ca trebuie sa plec" Marturii...Testimony Gheorg10

Sâmbătă, 23 septembrie, cel mai vârstnic român din Arizona, Gheorghe Oniţă, a mărturisit familiei: „Simt că trebuie să plec”. Apoi s-a
aşezat pe genunchi, s-a rugat (pentru ultima oară) s-a urcat în pat şi nu a mai scos nici un cuvânt. Peste aproximativ 30 de ore, duminică noaptea, 24 septembrie, 2006, a plecat în eternitate „La vârsta de 100 de ani, obosit de alergare, sătul de tot ceea ce înseamnă lumea aceasta, şi-a luat rămas bun şi a plecat la Domnul” –a explicat pastorul Cornel Avram, vineri seara la serviciul de priveghi, care a avut loc la Biserica Penticostală „Happy Valley”. De asemenea, în cadrul acestui serviciu, Mike Olar a ţinut o predică despre „Paradoxul morţii”, în care a arătat că „mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui” iar „dobândirea unui nume bun este superioară oricăror posesiuni materiale”. Mike Olar a reiterat celelbrele cuvinte ale evanghelistului Dwight Lyman Moody: „Când veţi afla din mass-media că D.L. Moody a murit, să nu credeţi. Va fi cea mai mare minciună pe care au scris-o vre-odată ziarele. Atunci voi fi mai viu ca niciodată”.

Marturii...Testimony Gheorgheonita1

La rândul său, Petrică Lascău, pastorul bisericii „Elim” a prezentat un mesaj intitulat „Paradisul, ultima noastră destinaţie”. Domnia sa a mărturisit că participă pentru prima oară la înmormântarea unei persoane care a trăit un secol: „Înainte de program, i-am salutat pe nepoţii fratelui Gheorghe Oniţă şi le-am urat să le de-a Domnul 100 de ani”. Pastorul a explicat apoi că „viaţa aceasta este cu un singur sens” detaliind totodată câteva aspecte despre „lumea de dincolo”. Petrică Lascău a menţionat mai multe declaraţii care au fost făcute despre splendoarea eternităţii, dintre care se detaşează cea a lui Martin Luther: „Nu dau o clipă de Cer pentru mii de ani de bogăţie pământească”. A urmat apoi un videoclip despre viaţa celui care a plecat dintre noi. Gheorghe Oniţă s-a născut pe data de 23 iulie, 1906 în comuna Şicula, judeţul Arad. A avut 6 copii, 32 de nepoţi şi 72 de strănepoţi. Din partea familiei, cel de-al 10 –lea nepot, Mircea Tomuţa (Mike), din Chicago a oferit mai multe amănunte despre felul cum era bunicul: „Putem să spunem că niciodată nu l-am văzut pe bunicu plângându-se de ceva. Când îl întrebam ce mai face, întotdeauna răspundea: „Slavă Domnului, nu mă doare nimic”. Avea o stare de mulţumire continuă. (Adesea nemulţumirile noastre s-ar putea să ne taie ani mulţi din viaţă). Mike a mai subliniat că bunicu era şi un om foarte harnic: „Când eram copii şi mergeam pe câmp la diferite munci, el termina întotdeauna primul. Parcă-l văd cum venea apoi şi ne ajuta pe cei care eram rămaşi mai urmă”. Apoi, bunicu era un om blând: „Copii fiind, făceam tot felul de năzdrăvănii dar bunicu nu ne bătea niciodată. Îmi aduc aminte că avea o cuşmă şi dădea după noi cu cuşma. Mai mult ca să ne sperie, nu ca să ne bată. De cele mai multe ori numai se făcea că o aruncă după noi” – a spus nepotul Mircea (acum în vârstă de 41 de ani). Gheorghe Oniţă a avut o bătrâneţe fericită. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut îngrijit în mod exemplar de către familia Florica şi George Olar, în Glendale, Arizona. Fiica sa, Florica, a mărturisit că unul dintre lucrurile care i-au dat imbold să-i ofere tatălui ei tot ceea ce era mai bun, a fost o scrisoare, scrisă de către un tată fiului său. Redăm aici conţinutul acestei scrisori:

Dragul meu,

În ziua în care o să ţi se pară că am ajuns bătrân şi eu, poate nici nu o să-mi dau seama, te rog să ai răbdare cu mine şi să încerci să mă înţelegi. Dacă am să vărs în timp ce mănânc supa şi dacă nu o să mă mai pot îmbrăca singur, ai răbdare cu mine şi gândeşte-te la cât timp mi-am petrecut eu cu tine pentru a te învăţa să mănânci şi să te îmbraci singur. Dacă atunci când vorbesc cu tine îţi voi repete mereu aceleaşi lucruri, te rog nu mă întrerupe.... Când tu ai fost mic a trebuit să-ţi spun aceeaşi poveste de o mie de ori până adormeai seara în pat. Dacă o nsă mă trimiţi să mă spăl şi eu nu vreau, nu te supăra pe mine şi să nu mă repezi. Aminteşte-ţi cum fugeam după tine şi câte motive am inventat pentru a te convinge să faci baie. Când o să mă vezi că nu mă pricep la tehnologia modernă.., dă-mi timp să învăţ şi să mă obişnuiesc şi nu te uita la mine cu dispreţ. Aminteşte-ţi că eu te-am învăţat atâtea lucruri cu care te-ai confruntat în viaţă. Când voi ajunge să-mi pierd memoria sau să uit ce-am vrut să spun.., dă-mi timp să îmi reamintesc şi dacă nu-mi voi putea aminti, nu te supăra pe mine. Cel mai important lucru pentru mine nu este conversaţia ci să petrec timp cu tine şi să mă asculţi. Dacă vreodată o să refuz mâncarea, nu mă forţa să mănânc. Ştiu eu bine când mi-e foame şi când nu. Când picioarele mele slabe şi obosite nu o să mă mai ajute să merg, ţine-mă de mână, aşa cum şi eu te-am ţinut de mână când ai învăţat să umbli. Şi când într-o bună zi îţi voi spune că nu mai vreau să trăiesc, că vreau să mor, să plec la Domnul.... Nu te supăra pe mine... Va veni o zi în care mă vei înţelege. Încearcă să înţelegi că batrâneţea nu este trăită ci supravieţuită. Într-o zi vei descoperi că, în ciuda greşelilor mele, întotdeauna am vrut ce e mai bine pentru tine şi am făcut totul pentru tine să-ţi meargă mai bine decât mi-a mers mie. Când mă vezi în preajma ta, să nu fi trist, mânios.... Te rog doar să stai lângă mine, să mă înţelegi şi să mă ajuţi aşa cum şi eu am făcut când tu erai un copilaş.

Te iubesc fiul meu... şi sper ca într-o zi să ne vedem dincolo!!!

Cu dragoste,al tău tată!!!

În acelaşi ton, cuvintele înţeleptului Solomon răsună parcă tot mai contemporan: „Fiule cinsteşte pe tatăl tău şi nu dispreţui pe mama ta când a îmbătrânit...”

Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona, SUA.